Gîndesc ca un Dumnezeu şi lucrează ca robii

Ambii sînt adevăraţi maeștri ai sculpturii. Ambii s-au născut la Ungheni. Ambii au absolvit Școala de Arte Plastice din Ungheni în acelaşi an – 1972. Ambii sînt, la ora actuală, cetăţeni de onoare ai oraşului Ungheni. Ambii sînt membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova. Ambii îşi iubesc oraşul natal şi vin, ori de cîte ori au posibilitatea, aici.
Este vorba de Dumitru Verdianu şi Ion Zderciuc. Primul este stabilit cu traiul, de 20 de ani, în Viena, Austria. Acolo îşi crează o bună parte din lucrările sale. Al doilea locuieşte la Chişinău, este conferențiar universitar şi-i învaţă pe tinerii de  la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” tainele artei.
I-am întîlnit la Ungheni, pe 25 iulie. Lucrau intens la sculpturile ce vor bucura, de acum înainte, ochii celor ce vor veni să se odihnească în scuarul „Grigore Vieru” din centrul oraşului.
I-am rugat să-mi răspundă la cîteva întrebări. Ambii s-au dovedit foarte deschisi, plini de viață.
Aţi participat la toate cele cinci ediţii ale Taberei de sculptură de la Ungheni?
Dumitru Verdianu: Da. Noi am fost chiar de la începuturi.
Ion Zderciuc: Da, sîntem cei care au inițiat această tabară de scupltură. Prima ediţie a avut loc în 2000. Discutam în permanenţă despre aceasta. Ideea a venit de la pictorul Ilie Cojocaru, de la Vasile Iucal – pentru a înfrumuseța orașul, pentru a-l pune în valoare. Cel care ne-a susţinut a fost primarul de atunci, Vitalie Vrabie. Îmi amintesc că i-am zis: „Ar fi bine să organizăm o tabără de sculptură la Ungheni”. Bani nu prea erau, era foarte complicat… Am reuşit totuşi. Eu am vorbit cu sculptorii, l-am chemat și pe Dumitru Verdianu, pe cei ce-şi trag rădăcinile de aici. Sîntem trei…
D.V.: Din păcate, unul dintre noi a plecat – Tudor Cataraga. El era, de fapt, de la Nisporeni, dar din judeţul Ungheni.
I.Z.: Noi trei ne-am decis repede să venim la această tabără. Am implicat și alți sculptori, chiar dacă a fost o remunerare simbolică… Aşa, încetişor, a început să se manifeste acest act cultural la Ungheni. La a doua ediție a fost mai ușor. De atunci, au fost organizate patru ediții. A urmat apoi o pauză de şase ani. Iată că acum participăm la a cincea ediție: cea mai numeroasă – cu 16 sculptori, în comparaţie cu 9-10 la cele anterioare. În plus, e o tabără internațională. Au venit sculptori din  Portugalia, din Polonia. Avem şi din România. Dacă lucrările realizate în cadrul taberelor precedente au fost amplasate în diferite locaţii ale orașului, acum dorim să le plasăm aici, în centru, în scuarul “Grigore Vieru”. Sperăm că va fi un parc modern, cu sculpturi făcute cu suflet, cu dragoste. Sînt valoroase şi este important că vor rămîne la Ungheni.
Domnule Verdianu, cum  apreciază familia dumneavoastră faptul că ați venit aici, la Ungheni, să creaţi?
D.V.: Anul acesta, am venit la Ungheni cu ambii copii. Mai mult decît atît: a fost inițiativa și doleanța lor să realizez această sculptură, numită “Familia”. Îmi doresc şi eu să las aici o sculptură care ține de familia mea. Pe de altă parte, tema este una actuală, mai ales pentru Moldova, unde ba mama nu-i acasă, ba tata e plecat, iar copiii sînt lăsați singuri. Mi-am propus o sculptură cu familia întregită. Iniţial, mă gîndeam să reprezint o familie micuță, cu un copilaș. Băiatul şi fata mea însă m-au întrebat: „Unde ne vom regăsi noi?”. Atunci mi-am zis: sculptez doi copii. Dar să revin la întrebarea pe care mi-aţi pus-o. Familia mea nu-mi pune niciodată piedici, mai ales cînd trebuie să merg la o tabără, căci acestea sînt adevărate academii, unde orice sculptor acumulează energie și experiență.
Domnule Zderciuc, cum e să fii sculptor în ziua de azi?
I.Z.: E complicat. Eu mai predau la facultate, lucrez mult şi în atelier. În plus, am familie şi trebuie să le  acord timp. Pe de altă parte… Pare-mi-se, Brâncuşi spunea: „Sculptorul trebuie să gîndească ca un Dumnezeu, să ordone ca împăratul și să lucreze ca robul”. Este un mare adevăr. Trebuie să sapi lutul, să-l frămînți, să-l plămădești, apoi să gîndești ce să modelezi; trebuie să fii și un gînditor bun, să perfecționezi ideile; să fi turnător în cazul unei lucrări în bronz, trebuie să fii și sudor, trebuie să sapi temelia, să o plasezi… E dificilă această profesie. Foarte mult se muncește.
Aveţi o lucrare preferată, la care țineti cel mai mult?
I.Z.: Autorul pune suflet şi dragoste în orice lucrare. De aceea toate îi sînt dragi. Contează să atingă strunele spectatorului.
D.V.: Pentru mine cea mai dragă e cea care va urma… Sigur că sînt lucrări care ți-s dragi, care au ieșit dintr-o  suflare.
Ce vă zic unghenenii? Întreabă ce se întîmplă aici?
I.Z.: Vin seara și mai intreabă ce ar semnifica lucrarea. Sînt unii care acceptă și sînt bucuroși că acest spațiu va fi innobilat cu sculpturi.
D.V.: Părerea publicului, care e mult mai numeros decît în ediţiile precedente, s-a schimbat radical. Dacă la început erau replici critice, gen „cui îi trebuie”, acum oamenii se interesează despre esența sculpturii, unde va fi amplasată. Se simte o atitudine sănătoasă, ceea ce bucură.
Ce sentimente vă încearcă acum, cînd lucraţi asupra sculpturilor?
I.Z.:  Plăcerea de a lucra. E mai mult o muncă fizică, trebuie să depui efort, să savurezi aprecierea, plasticitatea sculpturii, dinamica ei…
D.V.: Mă concentrez asupra plasticităţii formelor, care trec din una în alta. Asta e sculptura. Dacă pictura are culori, sculptura are doar  forme, care pot să te bucure sau pot să-ți inducă agresivitate.
Cu ce vă ocupați seara?
D.V.: Sîntem ca niște robi obosiți, ne mai înmuiem mușchii, ne lingem rănile… E o muncă grea, dar ne refacem şi ne trezim a doua zi buni de muncă. La ora şase dimineaţa deja muncim, căci e mai răcoare. În comparație cu celelalte ediții, acum totul e organizat foarte bine, se vede progresul şi asta e îmbucurător. Se mișcă lucrurile.
Ana Crețu,
studentă stagiară