Jurnalul din tren | “Nu pot să nu-i urăsc”

Constantin UzdrisPornim din gara Berești cu noul tren modernizat. Aud la radio că la Bălți am mai dat o lecție de idiotism politico-democratic, ghiftuit cu bani și lozinci. Mă întristează faptul că o colegă de breaslă a fost rănită de piatra unui smintit, unui pseudostatalist care, sînt sigur, era dobă de berea oferită la  terasa unui cinematograf căruia nu vreau să-i fac publicitate.
Alături de mine merge un băiat cam de vîrsta mea. După cîțiva kilometri, mă întreabă dacă nu am un foc. Îi răspund că nu fumez şi că, mai ales, pe o asemenea arșiță nu port chibrituri la mine. Îmi răspunde că nici el nu fuma, dar…. Face o pauză care mă intrigă. Îi spun că în studenție m-am prostit o dată, dar nu mi-a plăcut și am renunțat la ideea de a fi ,,pațan”.
Din vorbă în vorbă, ajungem la incidentul de la Bălți. Interlocutorul meu se arată dezinteresat. “Turbă care și cum poate”, spune indiferent privind în gol peste geam.
Trece o perioadă şi băiatul revine. “Mă bucur măcar că le-a dat prin cap să condamne crimele comunismului. Şi mai bine ar fi dacă ar scoate ideologia, cu partid cu tot, în afara legii. Dacă ar fi după mine, i-aș condamna și pe ăștia împreună cu străbunii lor”, spune. Îl întreb de ce vorbeşte cu atîta ură despre un partid în care sînt semeni de-ai lui și pe care îl susțin oameni ca el.
Tînărul respiră adînc. Zice că nu poate să nu-i urască, deoarece anume acești ,,semeni”, după 7 aprilie, au dat ordin să treacă prin coridorul morții; la indicația acestora a fost exmatriculat de rectorii care peste noapte au devenit liberal-democrați și astăzi cîntă în fluier de stejar. Şi cînd te gîndeşti că pînă la 2009 băteau cu ciocanul peste seceră de dragul funcției sau al licenței de activitate a universității… “Dacă ar muri vreo unul dintre ei, cred că aş face un chef. Ştiu că nu e creştineşte, nu e omeneşte, dar crede-mă că nu pot să nu-i urăsc. Din cauza lor și ăstora care le-au luat locul, trebuie să robesc la Moscova; iarna e frig – dorm pe o saltea subțire”.
După această povestire, îmi trec prin minte momentele terorii din primăvara lui 2009, cînd simplul fapt că erai student putea fi o condamnare la coridorul morții sau la zile de detenție ilegală; iar rănile, după cum vedem, mai sîngerează, deoarece actualii demnitari nu fac nimic pentru a încerca măcar să-i răzbune pe cei nedreptățiți.
Oare trebuie și noi să-i urîm pe toţi de la 1991 încoace? În asemenea condiții, şi ura pare să devină trăsătură sau sport național.
Constantin Uzdriș


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *