Dumnezeu a pus-o la mari încercări. Dar a reuşit să treacă peste ele

Irina Ciobanu în mijlocul icoanelor sale
În fotografie: Irina Ciobanu în mijlocul icoanelor sale

Irina Ciobanu, pe care consătenii o numesc cu drag Irinuţa, este elevă în clasa a XII- a la Liceul  „Gaudeamus” din Petreşti, Ungheni. Şi-a dorit de mică să fie medic, dar pictura, la un moment dat, a acaparat-o. Se joacă în culori de la vîrsta de  12 ani. A făcut şcoala de pictură timp de patru ani, fiind îndrumată de profesoara Tatiana Ceban.
Pînă aici, nimic neobişnuit. Povestea Irinei însă este impresionantă. Suferă, de mică, de o boală destul de rară, numită nanism hipofizar. Adică, creşterea ei este foarte lentă sau întîrziată. Chiar dacă a ajuns la vîrsta majoratului, arată ca o copliţă. Dumnezeu însă i-a dat un dar neobişnuit: cu mînuţele ei mici, dar de aur, impresionează pe oricine cu icoanele realizate de ea.
La început picta peisaje, flori, natură moartă. Într-o bună zi, la ora de pictură, a încercat să deseneze chipul Sfintei Matrona. De atunci nu s-a mai lăsat de iconografie.  Desenează mai mult în acuarelă, pe sticlă. Are, în prezent, 17 icoane pictate de ea. Toate îi sînt dragi, toate au devenit parte din ea. Irinuţa îşi iubeşte icoanele ca ochii din cap. Vorbeşte cu mare drag despre fiecare dintre ele.
Acum cîţiva ani, după ce a finisat studiile gimnaziale, o măicuţă de la mănăstirea Frumoasa din raionul Călăraşi a invitat-o la mănăstire. Ştia acea măicuţă de talentul ei şi se gîndise că anume acolo, la mănăstire, Irina se va putea realiza pe deplin, acolo va putea continua ceea ce a început să facă de cîţiva ani buni.
Împreună cu mama au decis altfel: să-şi continue studiile la liceu, ca mai apoi să meargă la o facultate. Visează să studieze la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, Facultatea arte plastice şi design.
Recent, a participat la o expoziţie cu genericul: „Sfinte comori româneşti de pe ambele maluri ale Prutului”. Pentru ea acest eveniment a fost un nou imbold şi o conştientizare mai profundă a faptului că şi-a ales calea corectă în viaţă.
Locuieşte la Petreşti cu mama sa şi cu fratele mai mic. Anume mama este cea care o ajută nespus de mult, o încurajează şi, cîte odată,  stă chiar şi nopţile alături de ea pentru ca fata să-şi termine lucrarea. Despre tatăl ei nu vrea să vorbească. Spune doar sec: „Tată nu am, chiar dacă el trăieşte…”.
Dumnezeu a pus-o la mari încercări. Dar a reuşit să treacă peste ele, să rămînă cu sufletul curat. Povesteşte cu plăcere despre sentimentele care o cuprind cînd începe a picta: „Simt o linişte sufletească. Cu adevărat, pictatul icoanelor este un har dumnezeiesc. Atunci cînd le pictez, am sentimentul că timpul se opreşte în loc. Cum dau cu pensula pe sticlă, simt mirosul de tămîie”.
Irina a adunat în colecţia sa 17 icoane. Îşi doreşte foarte mult să le sfinţească şi speră că, cu ajutorul lui Dumnezeu, dorinţa ei se va împliuni cît de curînd.
Şi mai are un vis. Icoana ei preferată, cu care se vedea mergînd la cununie peste ani, s-a spart.  Speră din suflet că va putea, într-o bună zi, s-o pucteze din nou. Dar pentru aceasta, spune, are nevoie de linişte sufletească şi… susţinere financiară.
Veronica Gorea

1 afișări

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *