Dă-ne, Doamne, mintea cea de pe urmă | Cînd a fost să moară Ştefan… (Partea I)

Dumitru MititeluDa, se mai cîntă bocetul acesta şi astăzi. E adevărat – fără lacrimi, e adevărat – cu vocile copilaşilor ce frecventează diferite cercuri de activitate artistică, e adevărat – în cutare zi, în cutare loc, de la ora şi pînă la ora… Dar se mai cîntă.
În momente cînd noi ne amintim că trebuie să fim patrioţi, să mustim de dragoste de ţară şi de neam, de respect pentru strămoşi…
În rest – viaţa-i viaţă. De la ziua în care voievodul a trecut într-o lume mai bună, multă apă s-a scurs la vale şi multe lucruri s-au schimbat. E şi firesc ca, odată cu trecerea timpului, cîte ceva să dispară, ceva nou să apară.
Întrebaţi-i, din interes, pe ăştea mai tineri, ce însemană suveică, stative, vîrtelniţă, jug, resteu, oişte, loitră. Blesteme părinteşti, cum le zicea bădica Ion Creangă şi care, nu chiar demult, erau în fiecare casă. Întrebaţi-i şi o să-i vedeţi dînd din umeri. Nu le mai ştie nimeni, s-au dus! Şi ducă-se. Fiindcă, ziceam, e firesc…
Nefiresc îmi părea, într-un timp, faptul că trecerea timpului întoarce unele lucruri cu susu-n jos.  De exemplu, răsfoind filele vechilor cronici, putem afla că, acum cîteva sute de ani, pe aceste meleaguri puteai auzi strigăte de groază: Vin turcii! Vin turcii! Lumea, înspăimîntată, părăsea în grabă bordeiele şi colibele lor şi se ascundea în codrii deşi ca să scape de urgie. Au trecut cîteva sute de ani, iar strigătul acela îl mai auzim şi azi cuvînt în cuvînt, literă în literă, dar altul îi este sensul. Vin turcii! Vin turcii! Ura! Cică, se apucă să ne construiască cîţiva kilometri de drum. Cică, aduc manuale. Cică, susţin reparaţia… Ura! Ura! Vin turcii!
Şi culmea: adă-i, Doamne!
Şi hoardele de turci, ne mai spun letopiseţele, prindeau femeile, mai ales pe cele tinere, de le robeau şi le duceau în turcie… Sărmanele femeile noastre, mai ales cele tinere din zilele de astăzi! Mai mare jalea să le priveşti cum se frămîntă şi nu ştiu cui şi cît să plătească ca să ajungă  în Turcia. Majoritatea cam nu prea ştiu istorie. Că, dacă ar şti, toată noaptea ar visa ieniceri care aleargă după ele în timp ce dînsele fug pe loc.
Ziceam că nefireşti îmi păreau toate acestea într-un timp. Dar mi-am amintit, mai apoi, un verset din Biblie, care a pus totul la loc: Şi va veni timpul cînd primul va ajunge a fi ultimul şi ultimul va fi primul… Cam aşa sună versetul şi se simte în el înţelepciunea experienţei de viaţă de mii şi mii de ani. Se vede treaba că Istoria a mai văzut prim-secretari goniţi cu prăjina ruşinii prin parcurile cenacliste, precum şi puşlamale ridicate de entuziasmul mulţimii în vîrful piramidei.
Dumitru Mititelu


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *