Şi dacă e adevărat…
Nu putem evada din banalitatea cotidianului decît prin dragoste. Există unii bărbaţi ca şi cărţile de care rămîi cumva îndrăgostită. Crezi că le-ai uitat şi totuşi le duci foarte mult dorul. Sau bărbaţi, cărora le-ai presimţit miracolul fără să-i fi cunoscut vreodată.
Lumea-i mai blîndă cu cei ce iubesc. Iar viaţa va trece pe lîngă tine cu o viteză ameţitoare, dacă nu te opreşti din cînd în cînd să o trăieşti, să o vezi. Iubeşti cu adevărat, dacă simţi că te-ai rătăcit într-o lume plină de oameni şi nu te mai regăseşti. Dacă inima ţi se strînge şi n-o mai simţi bătînd. Dacă timpul trece şi sufletul nu se mai vindecă.
Cînd eşti îndrăgostit, se zice că se vede de la o poştă. Radiezi. Eşti viu. Oricît am nega acest lucru, iubirea ne schimbă, ne face mai fericiți, mai zîmbăreți, mai împliniți, mai calmi, mai buni. Cel mai dureros mod de a-ţi fi dor de cineva e să stai chiar lînga el, ştiind că nu-l poţi avea. Să-i spui: “Ştii că te iubesc”, dar să nu te creadă. Vine un timp în viaţa ta, cînd oboseşti să umbli după alţii. Nu înseamnă că renunţi, ci doar realizezi că nu ai nevoie de anumiţi oameni şi de drama pe care ei o aduc.
Privesc zilnic oameni care se laudă, oameni care nu au cunoscut pasiunea, oameni care se simt superiori. Privesc la oamenii care vor ajutor, dar nu întind mîna, la oamenii care vor iertare, dar urăsc lumea întreagă. Sau la oameni care nu cunosc minunățiile vieții, care nu cunosc iubirea adevărată. Realizez cu greu că timpul trece, că trebuie să faci alegeri și că lumea merge înainte. Şi, dacă pici la pămînt, puțini te vor ajuta. Mai degrabă, te vor lăsa acolo, pentru că sînt grăbiţi. Prea grăbiţi ca să iubească, prea grăbiţi ca să trăiască.
Ce mă sperie cel mai mult? Omul. Omul egoist, care îşi dorește propriul cîștig fără a depune efort, care rănește fără părere de rău, omul mincinos, fără valori, omul trădător, bîrfitor, care îi judecă pe cei din jurul său, care nu zîmbește, care pretinde, dar uită să ofere.
Sînt zile în care te relaxezi citind o carte, visezi o altă viaţă şi încerci să găseşti noi soluţii. Sînt zile în care nu mai speri, dar mai aştepţi. Şi, cînd rosteşti că îl iubeşti, întreabă ca şi Marc Levy: “Şi dacă e adevărat?”.
,,Două seminţe stăteau una lîngă alta în pămîntul fertil de primăvară. Prima sămînţă spuse: ,,Vreau să cresc. Vreau să-mi trimit rădăcinile cît mai adînc în pămînt. Vreau să-mi înfing, spre lumină, mugurii prin scoarţa pămîntului. Vreau să-mi desfac bobocii gingaşi în semn că primăvara a venit. Vreau să simt, dimineaţa, pe petalele mele, căldura soarelui şi binecuvîntarea stropilor de rouă!”. Şi ea crescu.
Cea de-a doua sămînţă spuse: ,,Mie mi-e frică. Dacă îmi trimit rădăcinile dedesubtul meu, nu ştiu ce voi întîlni în întuneric. Dacă îmi fac loc prin pămîntul tare şi răzbesc la suprafaţă, pot să-mi rănesc mugurii delicaţi. Dacă îmi las mugurii să se deschidă şi un melc încearcă să-i mănînce? Iar dacă ar fi să-mi deschid bobocii, un copil poate să mă smulgă din pămînt… Nu, e mai bine pentru mine să aştept pînă este mai sigur”. Şi aşteptă.
Dar, într-o zi de primăvară, o găină începu să scurme pămîntul în căutare de ceva mîncare. Găsi sămînţa care aştepta şi o înghiţi imediat”.
Morala: ,,Cei ce refuză să rişte vor fi înghiţiţi de viaţă”. Sau: „Cîrtiţa nu duce dorul răsăritului de soare”.
Lasă un răspuns