A avea pe Dumnezeu înăuntru…
Există două moduri de a trata un eşec: sau să te învinuieşti pe tine şi să suporţi consecinţele, sau să acuzi pe altul. În primul caz, ne acordăm o şansă de a depăşi eşecul. În cazul al doilea, ne condamnăm la a-l repeta, aruncînd vina pe altul şi înlăturînd orice introspecţie.
A apărut o nouă boală numită victimită. Simptomele sînt apatia şi cinismul. Sigur, toţi facem cîte o vizită scurtă în oraşul Plîngerii de milă sau avem zilele noastre în care ne îndoim de toate. Dar oamenii eficienţi, cu un caracter puternic, sînt pasionaţi de viaţă şi se dăruiesc fără rezerve muncii sau cauzei lor. Pasiunea este dragoste. Vine direct din inimă. Anume pasiunea pentru ceea ce facem ne arată dacă sîntem la locul potrivit. Cu cît ceea ce facem este mai aproape de ceea ce sîntem, cu atît mai profunde vor fi pasiunea şi angajamentul nostru. Trebuie să facem mai mult decît să obţinem o slujbă.
Trebuie să obţinem o viaţă proprie.
Mult prea mulţi oameni lasă ca dezamăgirile să le stingă încet, dar sigur licărirea vieţii. Este trist să vezi oameni care îşi irosesc timpul în aşteptarea pensionării. Să te mulţumeşti numai cu a exista este la fel de periculos ca şi cum ai adormi în zăpadă.
Vîrsta îţi poate rida faţa, dar lipsa de entusiasm îţi lasă riduri adînci în suflet. Apropo, cuvîntul entuziasm însemană, din greacă, „a avea pe Dumnezeu înăuntru”.
O învăţătoare comenta, împreună cu elevii săi, o fotografie de familie. Cineva dintre băieţii din fotografie avea părul şi pielea de o altă culoare decît ceilalţi membri ai familiei. Unul dintre elevi sugeră că acel băieţel fusese adoptat. O colegă interveni prompt: „Stiu totul despre adopţii, pentru că şi eu am fost adoptată”. „Ce înseamnă să fii adoptat?”, întrebă un alt elev. „Înseamnă, răspunse ea, că, în loc să creşti în burtica mamei, creşti în sufletul ei”. Daa… Cred că avem multe de învăţat de la copii. Ei nu trăiesc nici în trecut, nici în viitor. Spre deosebire de noi, maturii, ei ştiu să se folosească de prezent.
Se spune că primii şapte ani sînt cei mai importanţi în viaţă. Primii şapte ani dau tonul următorilor şaptezeci. Să-i educăm îaşa pe copii, ca victimita să dispară din viaţa lor, iar succesul să-i însoţească mereu. Coelho spunea: „Un copil poate oricînd să-l înveţe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce-şi doreşte”. Prin copii Dumnezeu ne învaţă multe.
Dumnezeu foloseşte singurătatea ca să ne înveţe convieţuirea. Foloseşte mînia ca să ne arate valoarea păcii. Foloseşte plictisul ca să pună în evidenţă însemnătatea aventurii. Dumnezeu foloseşte tăcerea ca să ne înveţe răspunderea pentru cuvintele noastre. Foloseşte oboseala ca să putem înţelege valoarea trezirii din somn. Foloseşte boala ca să pună în evidenţă binecuvîntarea sănătăţii. Dumnezeu foloseşte focul ca să ne dea învăţătură despre apă. Foloseşte pămîntul ca să înţelegem valoarea aerului. Foloseşte moartea ca să ne arate împortanţa vieţii. Toată viaţa e plină de polarităţi: pozitiv şi negativ, naştere şi moarte, bărbat şi femeie, noapte şi zi, vară şi iarnă. Toată viaţa e plină de doi poli opuşi, care sînt ca nişte cărămizi într-o arcadă, aşezate una contra alteia. Dacă nu ar fi aşa, arcada nu ar rezista. Omul este cela care le cunoaşte pe amîndouă şi se mişcă de la una la alta cu uşurinţă. Este cel care îl are pe Dumnezeu înăuntru.
Morala: „Comoara şi şarpele, trandafirul şi spinul, mîhnirea şi bucuria se găsesc împreună”.
Ala Mutilică
Lasă un răspuns