Fărîme de suflet…
Trei bunuri sfinte are omul: credinţa, speranţa şi dragostea. Iar mai “mare” dintre acestea este dragostea. Ea nu se laudă, nu pizmuieşte, nu se poartă cu necuviinţă. Le suferă pe toate, le crede, le nădăjduieşte, le rabdă. Eşti pe calea cea dreaptă, daca astăzi încerci să fii un pic mai bun decît ai fost ieri.
Aţi observat? O mulţime de oameni aleargă după măreţie, încercînd să pară mari şi tari, pentru că au haine “de firmă”, bijuterii, maşini şi case de lux, posturi înaltei… Deşărtăciunea se pare că nu are margini. Sîntem prizonierii falselor ambiţii. Uităm că nu banii, ci ecoul faptelor pe care le-am făcut în timpul vieţii trec cu noi vama dintre cele două lumi.
Greşim cu toţii. Greşim în familie, în relaţiile cu părinţii, cu prietenii, iubiţii, colegii de serviciu… În fond, nu există om care să nu greşească. Diferenţa constă în faptul că unii percep greşeala ca pe un păcat şi au mustrări de conştiinţă. Alţii, însă, nici nu vor s-o recunoască. Ei consideră că toată lumea le este datoare. Dacă cineva din această ultimă categorie ajunge la putere, atunci individul în cauză pune interesul personal înaintea celui general. El face foarte puţin pentru alţii şi asta – abia după ce a făcut foarte mult pentru sine. Firea omului e cuibul în care întunericul îşi creşte plozii. Marele nenorociri apar acolo şi atunci, cînd şi unde răul începe să domine binele.
,,Legendele arabe povestesc că un vizir l-a servit cu credinţă pe un sultan timp de treizeci de ani. Într-o zi, indus în eroare de cîţiva curteni invidioşi, sultanul şi-a pierdut încrederea în vizirul său şi l-a condamnat la moarte. Acesta urma să fie aruncat de viu într-un ocol cu cîini sălbatici. Exprimîndu-şi ultima dorinţă, vizirul a cerut să fie lăsat în viaţă încă zece zile. Acest timp i-a fost suficient ca să cumpere bunăvoinţa îngrijitorului de cîini şi să se ocupe de hrana acestora.
A sosit şi ziua execuţiei. Vizirul, sub ochii sultanului, a fost aruncat în ocolul cîinilor. Dar, în loc să-l sfîşie, animalele au prins a da din coadă şi a se gudura pe lîngă el. Toţi au rămas uimiţi. Sultanul a ordonat să fie adus la el şi l-a întrebat: ,,Cum ai scăpat nevătămat de colţii cîinilor?”. ,,Am avut grijă de ei doar zece zile, a răspuns sincer vizirul, şi iată cîtă recunoştinţă am cîştigat din partea lor… De tine, stăpîne, am avut grijă treizeci de ani şi tu, în loc de recunoştinţă, m-ai condamnat la moarte…”.
Ruşinat de fapta sa, sultanul i-a dat voie vizirului să hotărască soarta curtenilor ce l-au bîrfit. Străjerii au pus mîna pe ei şi i-au tîrit cu forţa în faţa cîinilor sălbatici. Toată lumea aştepta ca vizirul să dea ordinul de execuţie. El, însă, a pus capăt la toate spunînd celor prezenţi: ,,Ar fi, probabil, omeneşte să mă răzbun pentru răul ce mi l-au făcut aceşti mişei. Dar ar fi total neomeneşte, dacă n-aş fi în stare să-i iert…”.
Morala: Se pare că e mai uşor să faci bine altora decît să răspunzi cu recunoştinţă la binele făcut de ei. Cine reuşeşte s-o facă măcar o dată poate spera că va deveni OM. Cine reuşeşte s-o facă permanent poate fi sigur că va rămîne OM.
P.S. Toate acestea au fost spicuite din cartea lui Aurelian Silvestru „Fărâme de suflet”. Este o culegere alcătuită din eseuri, fiecare fiind o virtute, o morală, o valoare, un drum spre o viaţă mai bună. Dacă n-ai citit-o încă, crede-mă, ai pierdut multe, iar viaţa este atît de scurtă…
Lasă un răspuns