Adevărul sau minciuna…
Închipuiţi-vă o lume în care oamenii şi-ar spune unii altora numai adevărul. Cred că ar fi o lume a războiului permanent, a dispreţului şi a răzbunărilor nesfîrşite. Fiecare zi ar fi începută sub semnul urii, nu i-am mai salute pe cei antipatici, la întrebările colegilor nesuferiţi am răspunde cu tăceri scîrbite şi am ieşi pe toate uşile cu şuturi în funduri.
Minciuna e drogul de care nu putem scăpa. Ocolim adevărul cu nesaţ, cu patimă, cu disperare, cu obidă. Nici nu avem încotro… “Bună dimineaţa, ce bine arăţi astăzi”, spunem zîmbind cuiva care arată ca naiba. “Mă bucur nespus să va cunosc”, rostim cu drăgălăşenie în timp ce zgîlţîim mîna transpirată a unui ins căruia i-am uitat instantaneu şi numele, şi chipul. “Mulţumim pentru amabilitate”, ne gudurăm pe lîngă cei de care nu ştim cum să scăpăm mai repede.
S-a constatat că bărbaţii mint mai mult ca femeile. De ce? Fiindcă ţin cu dinţii la supremaţia lor în războiul sexelor. Ei îşi îngroaşă la maximum calităţile şi-şi subţiază defectele. Te uiţi, acestea au devenit transparente, fine, delicate, plăcute la gust şi pipăit. Cine sînt cei mai buni bucătari? “Noi!”, vor răspunde cei ce nu au pus în viaţa lor mîna măcar pe o coadă de tigaie. Dar cei mai pricepuţi şoferi? Nici nu se discută… Cei mai tari finanţişti? Cei mai profunzi filosofi? Cei mai puternici şi mai isteţi? Noi, noi, şi iarăşi noi…
Măi frate, măi… Rîd să nu plîng! Oare cine leşină cînd vede un vîrf de seringă? Cine se înverzeşte de frica nevestei? Cine pupă mai cu foc botinele şefilor? Cine bîrfeşte mai mult lăudîndu-se cu “victoriile” lor asupra femeilor?
Ei se prefac că spun adevărul şi noi ne prefacem că-i credem. Minciunile au ajuns să ne fie dragi şi necesare ca sarea în bucate. Dar pînă cînd?
“Un învăţat indian obosise ascultîndu-şi ciracul plîngîndu-se de toate şi de toţi. Într-o zi, l-a trimis să-i aducă nişte sare. Nefericitul ucenic, bolmojind sub nas, i-a adus sarea cerută. Bătrînul a luat un pumn, l-a turnat într-un păhar şi i-a poruncit să-l bea. Tînărul l-a privit puţin mirat, dar îndeplini totuşi porunca învăţatului. N-a putut să bea nici măcar o înghiţitură, începuse a scuipa şi a se plînge din nou. “Ei, îl întrebă învăţătorul, cum e la gust?”. “Ca otrava”, îi răspunse acesta cu ură. Bătrînul pufni în rîs, îl apucă de un cot şi-l tîrî pîna la lacul ce se afla în apropiere. Luă un pumn de sare şi, arucîndu-l în apă, îi porunci din nou să bea. ,,Ei, cum e acum gustul apei?”, îl întrebă din nou. “Răcoritoare”, răspunse băiatul. “Ai simţit gustul sării?”. “Nu…”. Bătrînul se aşeză lîngă el şi-i zise: “În viaţă orice greutate e ca sarea nici prea multă, nici prea puţină. Dumnezeu îţi dă doar atîta durere cît poţi duce. Treci prin viaţă doar plîngîndu-te şi nu iei în seamă că ea e demnă de trăit. E important ce alegere faci – să fii un păhar sau un lac…”.
Morala “A constata un adevăr nu înseamnă să urăşti pe cineva. Foloseşte înţelepciunea de ieri în lumea nebună de azi”.
Lasă un răspuns