Poate într-o altă viaţă…
Oamenii, cînd se confruntă cu o nenorocire, caută explicaţii. Ori pe cineva „vinovat” de necazurile lor. Sau vor să găsească ceva care să le aline durerea, nedumerirea, revolta, disperarea.
Explicaţiile nu ţin cont de timp. Se zice că cineva dintre cei aflaţi în arborele nostru genealogic a păcătuit, a făcut ceva pentru care trebuie să plătească urmaşii. Şi că unele păcate se plătesc pînă la a noua generaţie. Dar cine trăieşte cît nouă generaţii ca să valideze că ceea ce i s-a întîmplat unui om se numeşte „spălarea păcatelor”? Nimeni nu poate controla justiţia divină, dar mulţi cred în ea. Fiindcă oferă o înţelegere, o acceptare a unei nenorociri.
Buddha spunea: „Renunţă să tînjeşti după trecut, renunţă să tînjeşti după viitor, renunţă să tînjeşti după ceea ce se află între cele două şi treci pe malul celălalt”.
Refuz să cred în sfîrşitul omului. El este nemuritor. Şi nu pentru că doar el, dintre toate creaturile, are o voce inepuizabilă, ci pentru că are un suflet, un spirit capabil de compasiune, sacrificiu şi suferinţă.
Noi, oamenii, nu ne strigăm în gura mare fericirea, însă necazul – da. Suferinţa se răspîndeşte şi contaminează. Uităm a trăi, a iubi… Ne trezim bătrîni, fără putere. Ce păcat! Or, viaţa ni se dăruieşte o singură dată. Noi însă preferăm a rămîne orbi şi surzi.
„Un porcuşor a scăpat din ţarcul său şi a pornit să colinde prin lume. A nimerit într-o grădină arătoasă. S-a dus în spatele grajdurilor şi mare i-a fost fericirea cînd a găsit o băltoacă. S-a scufundat cît ai zice peşte. După joacă i s-a făcut foame. A căutat prin gunoaie mîncînd tot ce găsea. Nimeni nu părea să fie acasă. Aşa că s-a plimbat prin curte scormonind pămîntul din grădinile îngrijite. A rîmat straturile de flori pictate parcă de un artist.
În sfîrşit, s-a întors la fermă. Toate vietăţile de acolo l-au înconjurat rugîndu-l să povestească tot ce a văzut. „Te-ai uitat pe geamul conacului. Ce ai văzut acolo?”, întrebară ele în cor, după care continuară: „Am auzit că sînt camere uriaşe, mobilă minunată şi tablouri pictate de maeştri, iar aurul şi argintul sclipesc peste tot”. Procuşorul grohăi nedumerit: „Nu am văzut nimic de felul acesta. Nu era decît gunoi, mocirlă şi praf cît vedeai cu ochii”.
Asa şi oamenii: îşi trăiesc doar tragediile, uitînd că viaţa e frumoasă şi merită a fi trăită.
Morala: „Tragedia vieţii nu este că se termină atît de repede, ci că aşteptăm atît de mult să o începem”.
Ala Mutilică
Lasă un răspuns