„În ring, cînd intram, pentru ei era ceva de speriat…”

Interviu cu pugilistul român Constantin Bejenaru
11 mai, anul de grație 2008. Terasa din fața magazinului „Cosînzeana” – loc ultracentral – înţesată de lume. Cu trei titluri de campion la juniori şi cu altele cinci la seniori, obţinute în cei şase ani de cînd s-a legitimat la SCM Bacău, alintat de presă şi simpatizat de publicul larg, din România dar şi de aiurea, te-ai fi aşteptat ca încă tînărul Constantin Bejenaru (are abia 23 de ani – vîstă mirifică!), dar deja o vedetă împănată de mai toate „atributele” specifice condiţiei, te-ai fi aşteptat, zic, să se prezinte fie şi cu o minimă şi totuşi întîrziere la interviul convenit în ajun. Dar îl reperez, uimit, manevrînd prin public, înainte de ora fixată! Este un amănunt aparent derizoriu, însă care îi recomandă expres şi într-o măsură apreciabilă caracterul – pata de culoare nobilitară!
L-am văzut antrenîndu-se într-un subsol rece şi ostil unei atare ocupaţii, de la Palatul orăşenesc al culturii: o atitudine foarte dîrză şi o tenacitate ce îţi impunea, insesizabil, respect şi admiraţie. Eram curios să aflu ce a adăugat experienţa acumulată între timp (meciurile, victoriile, mediul de peste Prut) peste aceste calităţi. Sau cum s-a lăsat asimilată prin filiera lor, altfel spus, cum a filtrat caracterul – vădit încă din adolescenţă – provocările vieţii. Play:
Constantine, ce te-a făcut să pleci de aici?
N-aş mai fi putut continua sportul aici, în momentul în care, la fiecare competiţie internaţională, gen: campionat european, mondial, era nevoie de o sumă ce depăşea o mie de dolari, pe atunci, sumă pe care trebuia eu s-o achit, într-un fel. Şi, normal, părinţii nu-şi puteau permite aşa ceva – la fiecare turneu să-mi plătească hrana, cazarea, drumul. Şi, din această cauză, am plecat în România. Pentru că acolo aceste probleme nu le întîlnesc!
Dar Federaţia noastră de specialitate?
Federaţia se zicea că nu dispune de fonduri.
Şi toată cheltuială, prin urmare, era pe spatele boxerului care, în afară de faptul că trebuia să se antreneze, se vedea nevoit s-o facă şi pe managerul, nu?…
De fapt, trebuia să mergi zi de zi pe la oamenii de afaceri, ca să strîngi ceva bani. Ocupaţia aceasta – tata ştie mai bine! – nu-i tocmai plăcută.
Bine, dar cum ai ajuns, efectiv?
M-au văzut antrenorii de acolo, m-au văzut la turnee internaţionale, prin Polonia, pe la mai multe turnee, de fapt, la care am luat parte. Şi ei, normal, ştiind problema noastră de peste Prut, mi-au propus…
Despre cine este vorba?
Despre domnul antrenor Relu Auraş, care îmi este antrenor şi în momentul de faţă
Aşadar, în 2002 ai aruncat zarurile, ai trecut Prutul… Unde ai fost legitimat?
La a Clubul Sportiv SCM Bacău. La început, chiar vreo doi ani, am avut o bază sportivă foarte bună la Slănic Moldova. Chiar în munţi… A fost foarte bine, o bază foarte bună. Şi de acolo am început. După o jumătate de an am devenit campion naţional de tineret. Şi după aia a început toate rezultatele mai departe.
Spune-mi, te rog, înainte de a fi remarcat de români, sau în momentul în care românii remarcau performanțele tale la competițiile internaționale, cine era antrenorul tău aici?
Vitalii Leontievici Şibut.
Nu te îndemn să faci o discriminare, dar, dacă ar fi să compari (pentru că, prin forţa lucrurilor, tu însuţi ai comparat maniera de antrenament a unuia şi maniera de antrenament a celuilalt): cum s-au completat ei în cariera ta de pînă acum? Sau, dacă îţi par abrupt, cît de mult ţi-a folosit învăţătura de minte, dată de domnul Şibut?
Domnul Şibut mi-a pus o bază bună, mai ales din punct de vedere fizic. Și, la momentul plecării, aveam o condiție fizică  foarte bună. Ceea ce-i important în ring. Și acolo, cînd am ajuns, doar a fost nevoie de o mai bună perfecționare a tehnicii. Ceea ce a mers ca o completare sistemului…
Am văzut, vorba ceea, cu ochii mei condiţiile în care te antrenai aici. Ce condiţii de antrenament îţi oferă românii?
Cînd mergeam la antrenamente, pregătiri, stăteam la hotel. Nu am avut niciodată problema cum să plătesc hotelul. Doar sunam şi spuneau: vii acolo, hotelul ăla, ajungeam, îmi luam camera, ştiam: masa – acolo, la antrenament – acolo. Toate cheltuielile – pe seama lor. Pînă chiar şi biletele de transport le dădeam şi mi le decontau. Şi, atît ştiam. Cînd veneam în pregătire, ştiam că am treaba mea. Am ajuns, am mers la sală. De la sală vin – am masă, am tot asigurat.
Cum s-a schimbat, dacă s-a schimbat, pe măsură ce îţi repurtai victoriile, sau după ce ai dat măsura valorii tale, atitudinea colegilor tăi, a antrenorului, atitudinea presei, a societăţii, dacă vrei, faţă de tine?
Nu ştiu să spun exact. Poate a fost ceva schimbare. Eu nu prea am simţit-o şi, într-un fel, eram indiferent faţă de ceea ce ei ar fi gîndit la început şi după. Eu îmi ştiam treaba mea. Da, la început, nu că a fost greu, dar a fost, puţin, o problemă de mentalitate…
Anume?
Păi, în România, știți cum, basarabenii sînt numiţi ruşi!
Şi ai fost perceput ca atare?!
Da, da!
Totuşi cum anume te-ai ciocnit de „titulatura” asta?…
Am avut, nu un conflict, aşa, ci un conflict de vorbe. Dar n-aş vrea să jignesc persoanele care…
Nu dăm nume, ne interesează fabula.
Erau nişte persoane de etnie romă. Şi le-am zis, cînd m-au strigat: „Băi, rusule!”, le-am zis „Da’, băi, ţigane!”. Şi în momentul ăla s-au supărat că de ce le-am zis ţigani. Şi eu le-am zis: „Băi, tu-mi spui că eu sînt rus, şi eu nu sînt rus, şi nu mă supăr. Da’ tu dacă eşti ţigan şi îţi spun că eşti ţigan, de ce te superi? Şi în momentul ăla s-au încheiat toate discuţiile pe tema asta…
Dar presa cum te-a tratat? Luări peste picior, mici ironii, cum se poartă la acest capitol?
Nu, nu! Chiar m-a primit… eu zic că m-a primit bine. Întotdeauna au fost interesaţi să afle de unde am venit, cum, cum am ajuns în România. Presa a fost de partea mea în permanenţă. Presa sportivă, mai ales.
Unde trăieşte la ora actuală „ex-basarabeanul” (vorba unei pagini web româneşti) Constantin Bejenaru?
Sînt legitimat la club la Bacău, dar depinde unde sînt pregătirile. Avem pregătiri cînd la Bucureşti, cînd la Constanţa, cînd… Unde se stabileşte baza de antrenament. În unele momente trebuia, pentru condiţia fizică, să mergem la munte. Mergeam la munte, la cota 2000, direct pe munte şi făceam pregătire fizică.
Adică, într-un fel, viaţa ta este una de nomad.
Aşa ceva, da. Sau, plecări peste hotare, ca şi acum, joi, pe data de 15: trebuie să plec în Maroc, trei săptămîni, la pregătire.
Despre ce este vorba, de fapt? Că noi aici, cu nevoile noastre, nu prea sîntem la curent…
Se fac pregătiri bilaterale. În sensul că mergem noi trei săptămîni în Maroc, pentru pregătirea unei competiții, și vin boxerii din Maroc la noi la pregătire. Ne pregătim pentru Centura de Aur, care va fi în data de 9 iunie la Constanța. Este un turneu internațional.
Te afli de ceva timp în România, observ că ți s-a modificat şi accentul… Cum se simte totuşi un basarabean – educat aici, format aici – în mediul românesc? A fost greu să te aclimatizezi? A fost greu pînă ai prins pospaiul ăsta cultural, inclusiv la nivelul pronunţiei?
La nivelul pronunţiei poate nu chiar aşa…
Ei, lasă, un uşor accent te deosebeşte deja. Cel puţin, te deosebeşte de cel care ai fost pînă a te fi dus încolo.
Nu știu, poate ori nu conştientizez eu, ori parcă accentul ăsta l-aş fi avut într-un fel de la început. Nu o simt. Deși, cînd mai vorbeam la telefon cu părinţii, colegii mei din România se uitau la mine surprinşi că vorbeam fără accentul românesc! Şi mă întrebau: bă, da’ cum vorbeşti aşa? Li se părea interesant: cum vorbeşti cu părinţii tăi? Păi, zic, bă, aşa vorbesc, pentru că dacă aş pune accentul, nu prea ar putea înţelege clar ce vorbesc…
Adică erau intrigați de graiul tău?
Da, le plăcea modul în care vorbim noi.
Chiar le plăcea?…
Chiar le plăcea! Stăteau, se uitau atent, aşa, surprinşi… Bine, că şi la ei, persoanele, sau în partea Moldovei – Iași, Botoșani – lumea pe la ţară tot la fel ca şi noi vorbeşte.
Numai nu zice tuflă, pirajoc şi alte năzdrăvănii…
Da, da, da! Nu e limbajul rusificat. În rest, la fel vorbesc.
Iartă-mă că insist: chestiunea e relevantă şi mental, şi sociologic: nu te-ai simțit la început oarecum un străin? Cum ai fost primit? Cît de repede a avut loc acceptarea din partea lor a unui personaj din Basarabia? Care, iacătă, cum rezultă şi din spusele tale, este privită în continuare drept oază de ruși.
La început poate că am avut şi norocul să nimeresc într-un grup bun. Prima dată, cînd am mers, la Slănic Moldova, unde mă cunosc şi acum foarte bine cu actualul primar, domnul Andrei Şerban. Acolo fiind o staţiune, toată lumea se cunoaşte între ei. Şi m-au acceptat foarte bine. Adică n-am avut nici o problemă de genul ăsta. Am fost, am intrat repede în colectiv şi am mers înainte. Nu s-a făcut niciodată diferenţa că sînt străin, că sînt din Moldova.
Să te întreb acum un lucru pe care m-am simţit tentat să-l aflu în clipa în care am remarcat pe www.onlinesport.rocă ţi se spune „ex-basarabeanul”. Tu, cum te percepi pe tine însuţi? Sigur că ai cetăţenia română. Dar cum te autoidentifici? Există, ca să zic, separarea aceasta în interiorul tău: basarabean, ex-basarabean, român?… Sau nu ţi-ai pus niciodată problema?
Nu, nu mi-am pus problema. Am dublă cetăţenie. Am păstrat şi cetăţenia moldovenească. Dar, totuşi, ţinînd cont de faptul că sute de ani, după istorie, sîntem aceeaşi naţiune, sîntem acelaşi popor (pînă în ’41 am fost o ţară unită, numită România), nu mă simt diferit, sînt la fel cu ceilalţi conaţionali ai mei.
Dar cum s-a lipit de nivelul tău de suportabiliate porecla asta, Pitbull?
M-au numit în aşa mod pentru agresivitatea în care luptam în ring. În ring, cînd intram, pentru ei era ceva de speriat, nu ştiam pasul înapoi.
Adică nu aveai emoţia pe care o încearcă de obicei…
Da. Intram și îmi știam treaba.
Tu, înainte de a pune eu dictafonul pe recepție, vorbeai, ce-i drept cu jumătate de gură, dar vorbeai de intenția de a trece la profesioniști. Cînd ți-a venit ideea? Şi cum crezi că se va realiza? Şi cînd anume? Cînd te vedem în cealaltă tabără?
Intenţia e normală. Profesionismul este adevăratul box. Mi-ar conveni mai mult, pentru că la amatori sînt patru reprize a două minute, la momentul actual. E mai mult un fel de joacă. Eu, avînd condiţia fizică, mai mult mi-ar conveni boxul profesionist, unde sînt opt, zece, douăsprezece reprize a trei minute. Ceea ce e mult mai greu.
Cum crezi că îţi îndeplineşti dorinţa?
Toate dorinţele se îndeplinesc în acest sport doar prin muncă.
Bine, dar unde mergi, dacă mergi la profesionişti? În care zonă anume?
Încă nu ştiu, sincer vorbind.
În acest caz, să reformulez întrebarea: unde ţi-ar plăcea s-o faci pe profesionistul? În care ţară?
Depinde de propuneri şi de acomodare. Unde ar fi propunerea mai bună, fireşte. Profesionismul include foarte multe componente. Chiar şi aici, la amatori, am lucrat cu psihologi, nutriţionişti. Acum sportul, nu exagerez, e o chestie aproape ştiinţifică! Acum încearcă fiecare să se perfecţioneze prin psihologie, nutriţie, pentru că, normal, o alimentaţie bună alt fel de randament dă. Ca şi la o maşină: dacă-i pui benzină proastă, nu mai merge…
Să înţeleg că deocamdată doar adulmeci ideea trecerii la profesionişti?
Da, sînt într-un stadiu de gîndire.
Ziceai că pleci curînd în Maroc, pentru pregătiri în vederea „Centurii de Aur”. O ultimă întrebare: ce înseamnă pentru tine titlul respectiv?
Am cîştigat de trei ori acest turneu, la categoria 81 de kilograme. Bineînţeles că deja este o provocare.
Succese!
Ghenadie Nicu
Publicat la 16 mai