Oameni de lîngă noi | I-a rămas optimismul, fără de care, cu siguranţă, nu ar fi rezistat
Ori de cîte ori se întîlneşte cu ea, nepoţelul său din Moscova îi spune: „Ai avut o viaţă interesantă, bunică”. Aşa ştie el. „I-am povestit doar de năzbîtiile pe care le făceam în copilărie”, spune Valentina Hamba din Ungheni, o femeie mereu cu zîmbetul pe buze, mereu pusă pe glume.
Viaţa însă i-a fost presărată cu multe necazuri. Avea doar opt ani, cînd într-o noapte, s-a oprit la poarta părinţilor săi din Sturzăuca, Glodeni, o maşină plină cu soldaţi. Era ziua de 6 iunie 1949, cînd mii şi mii de moldoveni au fost ridicaţi în plină noapte şi duşi în Siberia. Îşi aminteşte foarte bine ce s-a întîmplat atunci. „Cum să nu ţin minte?”, întreabă, după care începe a povesti: „În noaptea ceea tata n-a venit acasă. Auzise ceva prin sat şi se ascunsese. Credea că vor să-l ia doar pe el. Pe la ora patru dimineaţa, au venit soldaţii la poartă. Mama, cînd a văzut că iau toată familia, a trimis după tata”. A fost o noapte înfiorătoare. „Cîinii lătrau, urlau, lumea plîngea, nu se mai înţelegea nimic: pe cine iau, pe cine – nu”, iată tabloul care i-a rămas întipărit în minte.
Au fost încărcaţi în maşină – şase suflete. Nu li s-a permis să ia nimic din casă. „Mama răcnea cît o ţineau puterile. A reuşit să arunce vreo două covoare, pe care ne-am aşezat repede. Soldaţii nu le-au observat. Restul a fost dat jos”, povesteşte.
Au fost duşi la Bălţi, încărcaţi în vagoane pentru vite şi ţinuţi acolo timp de cîteva zile, pînă au umplut toate vagoanele cu lume. Mare căldură se făcuse acolo. Au mers zile în şir fără oprire. Li se dădea cîte o bucată de pîine şi peşte. Peşte roşu, spune Valentina Hamba. Îşi aminteşte momentele cînd s-a simţit fericită. Adromise lîngă un copilaş de şase luni. Mama lui îi tot făcea vînt cu un ştergar. Acei curenţi de aer ajungeau şi pînă la ea. „Cînd m-am trezit, mă simţeam atît de bine…”, spune mijind din ochi satisfăcută. Aveai impresia că trăieşte aevea acele clipe, că simte acea boare dătătoare de viaţă.
Prima dată a ieşit din vagon cînd au ajuns la Volga. În ochi îi apare o nouă imagine: „Pe mulţi i-au scos morţi, i-au aruncat unul peste altul. Vă închipuiţi? Vara, muşte… Lumea răcnea… Nu ştiu ce au făcut cu ei. Se făcuse o grămadă mare acolo”.
Au pornit din nou la drum, zile şi nopţi. Doar că, din cînd în cînd, trenul se mai oprea şi oamenilor li se permitea să iasă afară. Prima dată au fost hrăniţi mai omeneşte – într-o ospătărie, cînd ajunseseră în Kazan, tocmai în munţii Ural. Au mers din nou, alte zile şi alte nopţi. La un moment dat, li s-a ordonat să coboare. Au fost lăsaţi într-un mic cătun, fără casă, fără masă. „Vai de capul nostru”, exclamă Valentina Hamba.
Acolo a mers la şcoală. La început, nu înţelegea nimic. Rîdea cînd rîdeau şi ceilalţi, fără să ştie de ce. Asculta poveştile citite de învăţătoare, fără să înţeleagă despre ce e vorba. Peste ani însă limba rusă i-a devenit „rodnoi iazîk” (limbă maternă). A vorbit-o în familie, o foloseşte în comunicarea sa cu copiii, cu nepoţii. În mediul rusesc se simte cel mai bine ea, născută într-o familie de adevăraţi gospodari moldoveni, ridicaţi cîndva de ruşi din propria casă şi smulşi cu tot cu rădăcină din pămîntul strămoşilor.
I-a rămas în sînge însă simţul gospodăresc, moştenit de la părinţi. „Am casă, am sarai, dar nu am… neamuri. Sînt singură-singurică”, spune. Mama a murit în Rusia, sora i-a murit în Rusia. Acolo, la Pavlodar, are trei fraţi. Unul dintre ei, cel mai mare, a mai fost prin Moldova. Ceilalţi nu au mai dat pe la baştina străbunilor lor din 1985, de la moartea tatei. Copiii ei sînt mai mult pe la Moscova. Prietenele, în majoritate rusoaice, au plecat, care şi încotro. Unica mîngîiere îi este soţul, despre care are de spus numai cuvinte bune. Atît. Şi i-a rămas optimismul, fără de care, cu siguranţă, nu ar fi rezistat.
Lucia Bacalu
Lasă un răspuns