Duminică votez de frică

Înainte de alegerile din 5 aprilie 2009 n-am mișcat un deget să conving pe cineva să voteze și pentru cine să voteze. Ca mine au fost mulți. Eram siguri de căderea comuniștilor. M-am mobilizat, însă, abia după evenimentele de la 7 aprilie, căci trebuie să recunosc, m-am speriat. Și am observat că nu numai eu. Azi îmi dau seam a că au rămas câteva zile până la alegeri și iar n-am făcut nimic.
Prezența mai limitată a comuniștilor în mass-media, sondajele, lipsa puterii de decizie în conducere și, respectiv, absența unor acțiuni derutante ale lor creează aparența că nu au nicio șansă să revină.E adevărat, sau nu, o să vedem. Dar știu că lucrează foarte activ în afara capitalei.
Mă gândesc cât de simplu am uitat cum a fost atunci și că astăzi PCRM în închipuirea noastră e doar un partid. Sau cuvânt.
Am uitat ușor cum erau arestați și bătuți protestatarii incomozi conducerii; am uitat despre teroarea de la 7 aprilie, că au fost morți, că a doua zi reprezentanții statului ne asigurau că nimeni nu a avut de suferit, iar minorii arestați beneficiază de asistența specialiștilor; că mai mult ne temeam de polițiști decât de infractori; că nu aveam dreptul la opinie și întrebare. Vă mai amintiți că la televiziunea publică nu putea nimeni să sune la emisunile transmise în direct și nici să se dea cu părerea pe banda rulantă?  Sigur că e un fleac. Dar e și un indicator.
Apropo, mă gândesc și la felul cum s-a bucurat presa de libertatea care i s-a oferit. Eu cred că și ea a uitat multe lucruri. Iar uneori, de dragul competiției ”cine-i mai independent” a fost mai catolică decât Papa. Cred că a uitat cum agenții economici la un moment dat au încetat să plaseze publicitate pentru că erau amenințați, că au fost bătuți jurnaliști, că nu aveau acces la informație sau șanse să-și lărgească spațiul mediatic etc.
Sunt atâtea diferențe pe care nu le mai observăm.
Amintindu-mi de toate astea, numai gândul că ar putea să revină sau să facă o coaliție mă sperie. Cred că mulți tineri o să fugă din țară și cred că o să fie teroare, pentru că au devenit mai răi decât au fost. Au multe de compensat.
P.S. E adevărat că salariul meu nu a devenit mai mare, iar condițiile de muncă nu-s mai bune. Dar sunt fericită că nu sunt atacată zilnic cu știri despre o nouă ”poznă” de-a partidului, că m-am dezobișnuit să aștept ce surprize mă mai așteaptă, că politicul a devenit un subiect mai puțin abordat în discuțiile cu prietenii, că încerc să-mi ocup timpul liber cu lucruri care mă fac să simt că trăiesc. Dar cred că nu-i cazul să uit că această libertate nu este stabilă. Iar eu vreau stabiltate 🙂
Cătălina Molodoi