O națiune care-și caută istoria

Feciorii și fiicele multor patrioți basarabeni, jertfe ale totalitarismului criminal sovietic
Dăunăzi, întîlnesc o cunoștință veche. Știam că are rude apropiate în Cornești, reprimate de regimul totalitar, că e trecută prin școli, că lucrează în domeniul pedagogiei de mulți ani. Dar nu-mi imaginam că o persoană cu experienţa şi în etatea ei nici măcar nu a auzit despre existența gulagurilor.
„Despre Soljenițin ai auzit?”, am întrebat-o, știind că nu voi obține un răspuns pe potrivă. După o strîngere din umeri, în semn de negație, îmi zice la rîndu-i: „De ce mă întrebi?…”.
– Credeam că-l ai în biblioteca personală și aș fi vrut să mi-l dai cu împrumut.
– Nu… Nu-l am. Am citit cîndva, ceva, dar nu-mi amintesc – a lungit silabele din cuvintele ”cînd-va… un-deva…”.
Anterior, vreau să zic, am făcut un test imaginar cu liceenii din Corneşti. Dialogul era cam următorul:
– Despre gulag ați auzit?
– Gulag, zice unul, este o pușcărie mare-mare…
– Gulag, intervine altul, este un țarc mare de tot, în care dobitoacele, adică deținuții, se mișcă liber, dar nu sînt slobozi.
– Tot fostul ”Sovietski soiuz” a fost un gulag, o Kolîma, se dădu cu părerea altcineva.
– De unde știi tu despre Kolîma?, n-am rezistat să nu-l întreb.
– De la bunelul meu,  a urmat răspunsul. El e din Transnistria. În satul lui a fost un muzicant învinuit de spionaj, judecat pe 25 de ani şi dus la Kolîma, la dobîndit aur. Prin anii 50, s-a întors în sat numai pielea și oasele și degrabă a murit.
Dar să revenim cu picioarele pe pămînt, la modul cel mai serios. Testul imaginar cu liceenii, chiar dacă ușor parodiat, îl trecem la capitolul ”vise frumoase”. Faptul că o parte mare din compatrioții mei, români basarabeni, nu cunosc că gulag e abrevierea denumirii unui sistem sovietic de reprimare în mase a propriului popor – главное управление лагерей (direcția principală a lagărelor) – o trecem la capitolul incompetență. Boală grea, dar nu de moarte.
Dar ce facem cu indiferența? Ea poate fi comparată doar cu cel mai grav păcat (din cele descrise în Biblie), păcatul de moarte.
Să-mi justific afirmația. Cunosc foarte bine familia lui Grigore Martea din Corneşti, arestat de copoii NKVD imediat după invazia, sau invadarea Basarabiei de către sovietici la 28 iunie 1940. Pe parcursul multor ani tot întrebam ba pe un membru al familiei, ba pe altul ce știe despre motivul arestării părintelui lor? Ce s-a întîmplat cu el după arestare? Dacă e mort, unde se află rămășițele sale pămîntești? Au scris undeva? Au cerut vreo explicație de la instanțele competente ale statului? Nimic. Nici un răspuns. O strîngere doar din umeri.
În cele din urmă, mezina – cel de al șaselea copil al lui Grigore și Olgăi Martea (la arestarea părintelui, nu împlinise nici măcar un an de la naștere) –  se adresează domnului Mihai Ghimpu, pe atrunci președinte interimar al Republicii Moldova, cu rugămintea de a o susține în căutarea urmelor tatălui său.
Grație bunăvoinței domnului Președinte, a altor oameni cu inimă mare, urmele au fost găsite – un dosar NKVD alcătuit din 380 de pagini, cu numărul de arhivă secretă 014041. Mă includ și eu în această istorie care trebuia, odată și odată, să aibă un final.  Aflu că Grigore Martea și încă cinci inculpați – toți membri ai administrației comunei Cornești, județul Bălți pînă la 28 iunie 1940 – au fost arestați, judecați, duși cine știe în ce ”gulag” și, în mai puţin de doi ani – lichidați. Le transmit informația urmașilor direcți ai lui Grigore Martea (aflați încă în viață). Nici o reacție. ”Așa au fost timpurile”, mi-a răspuns unul dintre ei chiar în ziua scrutinului electoral local din 19 iunie 2011 (turul doi pentru primăria Cornești – tîrg) și a plecat să-i dea votul… candidatului comunist la funcția de primar.
Aceștia sînt feciorii și fiicele multor patrioți basarabeni, jertfe ale totalitarismului criminal sovietic. Rămîne doar să ne amintem de cîntecul marelui bard al cîntecului popular, Grigore Leșe: „Bucovină, plai cu flori,/ Unde sînt ai tăi feciori?/ Au fost duși în altă țară,/ Dar se-ntorc în primăvară”.
Ai noștri cine știe unde au fost duși? Ştim doar că nu s-au mai întors. În schimb, noi, adică subsemnatul, cu permisiunea colegiului de redacție și a dumneavoastră, dragi cititori, aș dori să  revin de mai multe ori la dosarul cu numărul de arhivă NKVD – 014041.
Grigore Fidelschi