La un „Espresso de Ungheni” cu Lidia Bobână // „Eu am rămas copilul de la ţară”

Ani în şir, în orele de dimineaţă, mii de moldoveni ascultau cu sufletul la gură, la Radio Moldova, poveştile de viaţă ale Lidiei Bobână. Pentru mulţi dintre ei, jurnalista devenise un fel de… duhovnic. La ea mergeau să-şi aline sufletul, la ea mergeau după un sfat, la ea mergeau, pur şi simplu, să-şi povestească istoria.
La ea am mers şi noi, pentru a o invita la o discuţie.

Lidia Bobână s-a născut în satul Unţeşti, pe 16 martie 1947, fiind fiica scriitorului Vasile Vasilache. A absolvit Facultatea Limbi Străine, specialitatea filologie spaniolă şi engleză, la Universitatea de Stat din Moldova. A muncit o viaţă întreagă – 32 de ani – la Radio Moldova, realizând emisiuni de succes. În 2000, a fost distinsă cu medalia „Mihai Eminescu”.

Stimată doamnă, v-aş propune, pentru început, să ne întoarcem cu ani şi ani în urmă, la Unţeştiul dumneavoastră…
Atât de des îmi amintesc de satul meu de baştină! De fiecare dată, când ajung la Paştele blajinilor, îmi zic: am să las totul şi am să vin la Unţeşti. Dar am morţi şi la Chişinău – părinţii mi-s înmormîntaţi acolo. Mama şi tata sunt ambii din Unţeşti. S-au căsătorit tineri de tot:  tata avea 17 ani, iar mama – 15. Eu m-am născut când mama împlinise 17 ani. Eram, de fapt, trei copii. Ei încă nu se simţeau părinţi. Se jucau cu mine ca şi cu o jucărie, până şi-au dat seama că sunt, totuşi, un pui de om şi trebuie puţin altfel educat. Tata a fost nevoit să se căsătorească aşa devreme. Îi muriseră părinţii şi au rămas în grija lui trei fraţi mai mici: unul de 5 ani, altul de 9 şi al treilea de 15 ani. Trebuia să aducă în casă o femeie care să caute de copiii aceştia. Unde mai pui că avea la întreţinere şi o bunică de 101 ani, despre care a scris mai târziu o carte: „Mama mare, profesoară de istorie”.  Sigur, a fost foarte greu… Apoi am apărut noi, patru copii. Mamei nu i-a fost deloc uşor. A fost chinuită, sărmana.

Ce amintiri v-au rămas din copilăria dumneavoastră?
Cum mă jucam în colb pe şleahul satului, cum mi-am făcut o mulţime de prieteni, cum alergam la iaz… Poveştile lui Creangă le-am trăit şi noi, cu toate că nu-l citisem în acea perioadă. Eu am plecat din sat când aveam şapte ani, în 1954. Tata fusese invitat să lucreze la ziarul „Cultura Moldovei”.  Iată de atunci…

… tot mai rar aţi început a veni în sat.
Nu. Cât am fost elevă şi studentă, veneam des. Noi locuiam în chirie la Chişinău. Mama voia să mai „scape” de noi şi, în fiecare vară, ne aducea la bunica, la Unţeşti. Îmi amintesc cum mâncam mămăligă cu ceapă şi aşa îmi părea de gustoasă! Sau prăjea bunica scrumbie, pe care o mâncam cu mămăligă. Era delicioasă. Am încercat, peste ani, să fac şi eu felul acesta de mâncare, dar nu mai avea acel gust… Foarte multe lucruri frumoase  mă leagă de Unţeşti. În prezent, în sat a rămas doar un frate de-al tatei, care are 82 de ani şi este ţintuit la pat. Mai sunt şi nepoţi. Atât.

Dacă e să reveniţi în sat, nu prea mai aveţi la cine trage.
Chiar mă gândeam la acest lucru. A rămas o cumnată de-a mamei în casa bunicii mele. Dar, ca să trag la cineva… Eu vin pe o oră-două, cel mult pe o zi. Parcă mă simt povară în casa omului. Totuşi, visez să mă duc, într-o bună zi, pe locurile unde am copilărit odată, să merg la cimitir la mormintele buneilor, să văd pădurea pe care o ţin minte tânără – între Vulpeşti şi Unţeşti.

Aţi trecut cu traiul la Chişinău de mic copil…
Da, în clasa I am mers la şcoală la Chişinău. Dar niciodată nu m-am simţit chişinăueancă sadea. La radio porecla mea era Ţărăncuţa. Eu am rămas copilul de la ţară. Cu adevărat, primii şapte ani pun pecetea pe întreaga viaţă şi activitate. Cînd venea la mine la redacţie cineva de la Ungheni, dar mai ales de la Unţeşti, parcă vedeam în faţa mea o rudă. Nu ştiam cum să mă port  ca să rămână cu impresii plăcute.

Faptul că sunteţi fiica lui Vasile Vasilache v-a marcat cumva?
Ca să fiu sinceră, da. Mi s-au deschis nişte uşi mai uşor decât altora.

V-aţi remarcat prin poveştile de viaţă pe care le-aţi scris, nişte poveşti… lacrimogene.
Eu nu aş zice să-ş poveşti lacrimogene. Este vorba despre nişte istorii de viaţă, pe care le trăiesc oamenii zi de zi. Unele dintre ele sînt, într-adevăr, dramatice. Cum să ascund nişte lucruri, dacă mă ciocnesc zi de zi cu ele? Pe vremea când lucram la radio, veneau la mine zeci de femei de la ţară cu istorii dintre cele mai triste, tragice chiar. Ce trebuia să fac?  Sincer să vă spun, chiar mă bucur că unele ziare şi reviste oferă spaţii şi istoriilor de genul acesta. Dacă în străinătate ele sunt gustate şi le găseşti mai în toate publicaţiile, la noi abia de vreo 20 de ani, pe ici-pe colo, au început să apară. Eu mi-am ocupat nişa.

Totuşi, sînteţi fiica unui mare intelectual, iar genul acesta pe care-l practicaţi este adresat cititorului mediocru.
Eu nu-s de acord. Cel care citeşte poveştile mele trebuie să le ia mai mult drept fabule. Ele, de fiecare dată, au un rezumat, au un sfârşit care te pune pe gânduri. La Chișinău am un cititor foarte cult. E scriitorul Vladimir Beşleagă, care mi-a făcut şi prefaţa cărţii pe care am editat-o, „Poveşti adevărate”. Mă telefonează des acasă şi întotdeauna îmi spune: „Dacă s-ar găsi cineva care să facă un scenariu după poveştile tale…”.  Cineva, dacă ar avea timp, ar putea să le dezvolte, să facă romane din istoriile acestea. Chiar tata îmi spunea de multe ori: „Ţi-am citit povestea. Dacă aş avea timp, ce roman aş mai scrie pe subiectul acesta”.

Chiar voiam să vă întreb: tatăl dumneavoastră vă susţinea în ceea ce faceţi?
Da. Apropo, Vladimir Beşleagă de multe ori îi spunea tatei: „Ai patru copii, doi dintre ei sînt membri ai Uniunii Scriitorilor, iar fata ceea care scrie cel mai bine nu-i membră a Uniunii Scriitorilor”. Se referea la mine. Dar să revin la ceea ce aţi spus, că aş scrie poveşti lacrimogene. Să ştiţi că fiecare, citind aceste poveşti, se regăseşte în ele. Asta mă bucură. De aceea şi zic că nu-s lacrimogene. Nu mai plânge ţara citindu-le.

Nu aţi obosit să scrieţi ani în şir despre destinele altora?
Nu am timp să obosesc.

Unii zic că intraţi în viaţa omului prin povestirile dumneavoastră.
Eu nu-l trag pe nimeni de mânecă şi nu-i zic: povesteşte-mi sau citeşte şi fii de părerea mea. Chiar în prefaţă la cartea pe care am editat-o am menţionat că nu pretind că fac literatură de mare calitate. Este vorba despre nişte istorii auzite de la alţii, pe care eu doar le-am repovestit, poate mai scurtate, poate  puţin modificate uneori. Dar sunt istoriile oamenilor, nu-s ale mele. Nu le-am născocit. O colegă de-a mea de la radio, Emilia Gheţu, îmi spusese odată că a fost la o înmormântare la Edineţ, unde a auzit vorbindu-se despre istoriile mele. Atunci am zis: „Iaca, am ajuns să se vorbească despre mine la fântână: ştii ce a zis Bobână dimineaţa?”. Să știți că nu e cel mai rău lucru.
Lucia Bacalu