Opinii / Lucia Bacalu: ”Nu mai vreau să ratăm șansa de a trăi civilizat, în familia europeană unită”

Nu știu cum alții, dar eu voi merge la Adunarea „Moldova Europeană” din 21 mai. Voi merge, pentru că nu mai vreau să ratăm șansa de a trăi civilizat, în familia europeană unită.

Cu peste 30 de ani în urmă, când imperiul sovietic era încă puternic și oricine risca foarte mult dacă își zice punctul de vedere, mai ales în public, am avut curajul – mii, sute de mii de oameni – să ieșim în stradă, să spunem cu glas tare că vrem să fim liberi, că ne dorim o viață bună, un viitor prosper pentru copiii și nepoții noștri.

Apropo, atunci am fost foarte aproape de a realiza aceste deziderate. Dacă nu am fi avut parte de trădări, multe și dureroase, azi, cu siguranță, am fi trăit așa cum trăiesc cetățenii din Letonia, Lituania, Estonia, cu care am împărtășit aceeași soartă până la 1991. Ei, cetățenii acestor state, au avut, se pare, mai mult curaj și, probabil, mai multă dorință să se rupă de mentalitatea sovietică, de tot ce însemna URSS. Acum se numără printre statele prospere ale lumii, au salarii de mii de euro, pensii care le permit să aibă o viață decentă, fără griji, au condiții bune și foarte bune de viață.

Noi, cei care am ales să ne mișcăm cu pași de melc, care nu am dorit sau nu am avut curajul să ne rupem de trecutul sovietic, am ajuns unde am ajuns: la aceeași sapă de lemn. Și ne bucurăm că nu împărtășim acum soarta Ucrainei, bombardată zilnic de trupele rusești. Unii dintre noi.
Alții continuă să tânjească după imperiul sovietic, ieșind să-l susțină pe penalul Șor, care îi minte și-și bate joc de ei. Sau să-i fie aproape lui Dodon, care visează cu ochii deschiși să ne mențină în sfera de influență a Rusiei, stat declarat agresor de peste 100 de țări ale lumii.

Deci, atunci, în anii 90 ai secolului trecut, am ratat șansa pe care ne-o oferise istoria. De peste 30 de ani suntem ca o barcă dusă de valuri, ne mâncăm între noi, acceptăm nedreptatea, mizeria, sărăcia. Până acum, practic nu am făcut aproape nimic ca să pornim și noi odată pe calea cea dreaptă.
Istoria ne oferă o nouă șansă. Acum și aici. Dacă o ratăm și pe asta, ne vom afunda în mizerie pe multe decenii înainte. Asta oare ne dorim?

Sunt sigură că majoritatea își dorește un viitor european, chiar dacă o parte dintre concetățenii noștri, dezamăgiți, au plecat în țări străine; chiar dacă alții nu mai cred că situația se poate remedia.
Suntem acum la o răspântie de drumuri. Ce facem mai departe? Lăsăm mâinile în jos, plecăm și noi, cei care am mai rămas, lăsând Republica Moldova pe mâinile unei bande de criminali? Sau încercăm să o salvăm. Pentru noi, pentru copiii noștri, pentru nepoți și strănepoți.

Mai putem! Mai există o șansă. Azi, ca niciodată, avem o deschidere fără precedent din partea organismelor internaționale. Uniunea Europeană, statele civilizate ale lumii vor să ne ajute. Dar, mai întâi de toate, trebuie să punem noi umărul ca să schimbăm lucrurile în bine. Trebuie să spunem cu glas tare și răspicat ce ne dorim. Să arătăm lumii întregi care este poporul adevărat al Republicii Moldova, că există și alt fel de oameni, nu doar de genul celor pe care îi adună Șor la așa-numitele proteste ale sale.

Nu sunt și nu am fost niciodată membră a vreunui partid politic, nu m-au interesat niciodată funcțiile și fotoliile moi. Dar mi-am dorit dintotdeauna să trăiesc într-o țară prosperă, acolo unde m-am născut, chiar dacă cel mai simplu ar fi fost să plec. Nu am plecat, pentru că mai continui să cred că putem schimba situația aici, la noi. De aceea sper să fim în număr cât mai mare duminică în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău. Merităm o viață mai bună.