Opinii / Lucia Bacalu: „7 aprilie 2009 – ce avem, după 14 ani?”

Astăzi, 7 aprilie, se împlinesc 14 ani de la revolta tinerilor, care a fost transformată ulterior în dezordini de masă, cu incendierea Parlamentului. Atunci a ars și originalul Declarației de Independență. Probabil, cineva spera că, rămânând fără acea Declarație, vom reveni la sânul „matușcăi Rusia”.

Au trecut 14 ani de atunci și ce avem? Tinerii care au ieșit în acea zi în Piața Marii Adunări Naționale din centrul Chișinăului, în marea lor majoritate, își doreau sincer și cu adevărat o schimbare, o revenire a Republicii Moldova la normalitate, o revenire la vectorul european. Cine știe, poate dacă atunci nu ar fi preluat acea mișcare forțe din afară, astăzi eram mult mai avansați în reforme, mult mai în siguranță, cu o economie mult mai dezvoltată, cu o justiție reformată. Poate.

Mă întreb de ce oare fostul președinte Vladimir Voronin se enervează foarte tare de fiecare dată când este întrebat ce s-a întâmplat totuși în acea zi de 7 aprilie 2009. Mă întreb de ce oare comisia parlamentară constituită special să facă lumină asupra acelui eveniment a tot bătut apa în piuă fără să vină cu vreun rezultat palpabil.

Iar atunci, să nu uităm, au fost bătuți fără cruțare sute de tineri nevinovați. Atunci a fost ucis Valeriu Boboc. Atunci au fost umplute până la refuz, cu tineri, toate penitenciarele și izolatoarele.

Cred că a fost o mare încercare pentru poporul nostru. Cred că 7 aprilie 2009 a fost o nouă demonstrație că putem să ieșim în stradă și să ne cerem drepturile. Dar a fost și o demonstrație că forțele din afară pot să ne folosească oricând în interesul lor, că pot să ne folosească în interesul lor diverse personaje corupte și grupări criminale.

Vă mai amintiți ce a urmat? Pe acel val și-au făcut apariția călare pe cal alb și un Vladimir Plahotniuc, și un Veaceslav Platon, și un Vlad Filat.
Am învățat noi oare ceva din acea lecție? Nu cred, căci continuăm să aplaudăm personaje corupte – Șor cu gruparea sa, în primul rând. Continuăm să ieșim în stradă de dragul lor, să ne îmbulzim după acea pâine de un leu și hrișcă, uitând de demnitate, uitând de noi.
Îmi amintesc că fiica mea, în acel an, semnase un contract de muncă cu o clinică din Germania și tare îi părea rău că pleacă tocmai când în Republica Moldova se întrezărește o rază de lumină și speranță. Credea cu tot dinadinsul că va reveni în cel mai scurt timp acasă, într-o țară prosperă, cu posibilități de afirmare pentru orice tânăr.

Au trecut de atunci 14 ani, iar tinerii noștri, în loc să revină, tot pleacă și pleacă. Se stabilesc cu traiul în țări străine, pentru că au obosit să fie optimiști, să mai creadă că putem să ne schimbăm.
Dar cum putem să ne schimbăm, când mai există, din păcate, zeci de mii, dacă nu sute de mii de persoane, care așteaptă să-i vină primarul la poartă să-i măture, să-i curățe zăpada, să-i planteze flori? Din aceste persoane, zeci de mii, dacă nu sute de mii, se nasc acei marginali care merg cu mâna întinsă după banda lui Șor și așteaptă ca acesta să vină acasă și să-i fericească. Ne va ferici cu siguranță, cum îi „fericește” la momentul de față armata rusă pe cetățenii ucraineni. Oare chiar asta ne dorim cu adevărat?

În loc de epilog. Eu, totuși rămân optimistă. Cred că există, încă, în Republica Moldova oameni ce-și doresc cu adevărat schimbarea, își doresc prosperitate pentru oameni. Iar tinerii noștri ce au ales să rămână sunt adevărați eroi, care merită să fie aplaudați la scenă deschisă.