Lucia Bacalu: Despre normalitatea pe care nu o avem încă

Recent am fost la teatru. La finalul spectacolului, din scenă am fost  anunțați că în sală este prezentă și președinta Maia Sandu. Ce credeți? S-a ridicat cumva în picioare, ca să fie aplaudată? Sau a ieșit în scenă să țină vreo cuvântare? Nu. A stat, modestă, pe scaun. A apalaudat cu toată lumea. S-a comportat ca un om normal, așa cum, de fapt, ar trebui să se comporte oricine, indiferent de funcție și „coroanele” pe care le are pe cap.

Peste trei săptămâni, citesc, pe o rețea de socializare, o postare a unuia dintre cei mai mari actori ai momentului din România, Marius Manole. El, împreună cu Anatol Durbală, prezintă la Teatrul „Alexei Mateevici” spectacolul „Eu sunt vântul”. Ar trebui să-l vedem cu toții.

Deci, în acea postare, Marius Manole scria: „Bucuria reîntâlnirii cu publicul de aici, un public cald și dornic să vadă teatru. Bucuria zilei, însă, a fost și mai mare când, în sala de numai 60 de locuri, a intrat o doamnă și s-a așezat discret undeva în rândul 2. La prima vedere, am crezut că este doamna președintă Maia Sandu. Dar imediat mi-am revenit și mi-am dat seama că nu avea cum. Fără SPP, fără tam-tam, fără să se facă mare eveniment mediatic… nu, n-are cum. Doar că ce să vezi, doamna discretă din rândul 2 era chiar președinta Maia Sandu, care și-a cumparat bilet. Am fost invidios pe colegii mei din Basarabia că au norocul ăsta. Să aibă un asemenea președinte”.

Așa ar trebui să arate normalitatea, mi-am zis. Din păcate, nu prea o avem. E mult prea puțin să aibă un asemenea comportament șefa statului, vreo câțiva miniștri și deputați.

Îmi amintesc de un eveniment în sala de festivități a unei școli sătești. Dintr-odată, agitație mare. Intră persoane, ies. Se uită cu îngrijorare în sală, pregătesc câteva scaune în rândul întâi. „Ce s-a întâmplat?”, întreb. „Vine primarul”, aud.

Într-un alt sat. La biserică. Fotografiez pentru un reportaj – acea biserică își sărbătorea aniversarea de 100 de ani. La un moment dat, simt că cineva mă trage de umăr. Întorc capul. O nevastă în toată legea, cu un ton de militar, îmi ordonă: „Dați-vă la o parte! E primarul în spate”. „Și dacă e primarul? Nu suntem oare toți egali în fața lui Dumnezeu?”, întreb. Tace. Mă uit la primar. Zâmbește oarecum jenat.

Să trecem la o altă categorie. Deputatul. Aceeași situație. „Cum, deputatul nostru să nu ia cuvântul”? „Deputatul nostru” e și la Edineț, și la Cimișlia, și la Soroca. Peste tot. Și te trezești că fără „deputatul nostru”, care trebuie neapărat să iasă în față sau să fie scos în față, nimic nu mișcă-n țara asta.

Se pare că obediența, docilitatea supunerea – spuneți-i cum vreți –  e scrisă în genele poporului. Vă amintiți de proverbul despre capul plecat? Prea mulți ani am fost sub turci, apoi sub ruși.

Pe de altă parte, nu înțeleg uneori comportamentul acestor oameni, ajunși în fotolii moi prin voia poporului. Nu au curajul să se impună și să spună răspicat că locul lor e între oameni, între cei care i-au ales și le-au încredințat să conducă, să le rezolve problemele? Sau, ajungând acolo, sus, ei cred cu adevărat că trebuie să fie mereu în față, la tribună, la microfon, în primul rând?

Apropo, marea majoritate a cuvântărilor la diversele evenimente locale sunt mai mult decât plictisitoare, iar uneori, când se adună laolaltă mai mulți șefi și șefuleți, devin chiar deranjante. Aproape nimeni nu le ascultă. Iar noi ne încăpăținăm să le oferim cuvântul tuturor, ca nu cumva să supărăm pe cineva. Iar ei se încăpăținează să iasă în față cu spiciuri în care nu spun, de fapt, nimic.