FOTO / Ajuns la 91 de ani încă mai are vise neîmplinite

La 91 de ani ai săi, a învățat și să scrie, și să deseneze mai bine, lucruri pe care nu le-a făcut la timpul potrivit, adică în copilăria sa, când trebuia să meargă la școală.  Este vorba de Vasile Gavriliță, din Călărași, care, a ajuns la o vârstă destul de înaintată, mai vrea încă multe să le realizeze.

Era într-o zi când soarele strălucrea intens pe cer când am mers să-l vizitez. El mă aștepta în casă, îmbrăcat frumos, așezat pe marginea patului. Nu poate merge pe picioarele lui, din cauza unui incident neplăcut. Se deplasează doar cu ajutorul rolatorului sau a scaunului cu rotile. Volumul radioului era prea mare pentru a ne putea auzi.  A închis apoi volumul iar eu m-am așezat pe un scaun din fața lui. Mi-am scos masca pentru a mă auzi mai bine.

– Aici în casă, nu-i boala, spune el zâmbind. Și am vorbit un pic despre Covid-19.

– Am trecut prin toate, în viața asta, spune bărbatul.

– Prin ce ați trecut, ne puteți spune?

– E-he-hee, iată așa o cartea de groasă ai putea scrie, prin câte am trecut eu, arată bătrânul cu mâinile.

Becul în odaie era aprins și lumina îi cădea pe chipul vesel.

– Lumina asta eu am adus-o în Călărași, spune el cu mândrie.

Atunci am aflat că a fost elecrician. Și lemnar a fost și cu mâinile proprii a construit o răstignire care și acum își găsește locul lângă poartă. Și mecanic, și tractorist a fost. Nu a avut studii în careva domenii, dar pe toate le prindea din mers și i-a reușit de fiecare dată. „Unde mă trimitea acolo mă duceam”, spune.

L-am întrebat dacă ține minte ce vârstă are. „Merg pe 92. Mă apropii de suta amuș”, spune bătrânul iarăși zâmbind. De altfel, toată discuția pe care am purtat-o a fost însoțită de zâmbete, dar și lacrimi pe alocuri. „Până acum le spuneam alor mei că atunci când va veni moartea după mine să le spună că nu-s acasă, dar acum iaca nu pot merge și mă va prinde”, a mai glumit moșul.

La 91 de ani a praticipat la un concurs raional al declamatorilor și a luat locul III. „Am trăit un an de zile sub conducere străină, am rămas săraci și goi, fără plug și fără boi. Fără plug, fără boroană, lucram statului cu normă. Zi și noapte noi lucram, sărbătoare nu aveam. Pe preoți îi ridicau, în biserici club făceau. M-am trezit într-o dimineață, cu avioanele de aviație, prin oraș au bombardat și război au declarat. Aviatori germani și români, contra rușilor păgâni”. Este poezia pe care a înregistrat-o pentru concurs. Aceasta a descris o perioadă din copilăria sa, o poezie pe care o compus-o el în tinerețe și nu a uitat-o nici până în ziua de azi. La concursul declamatorilor l-a scris nepoata lui, Ana Ranga. „Am văzut anunțul pe internet și ascultând această poezie mulți ani la rând, m-am gândit că ar fi frumos s-ă o asculte o țară întreagă, sau măcar un oraș. Și într-o duminică, pentru că noi duminica, de obicei, ne strângem toți aici, l-am filma și am trimis poezia. Mai târziu am aflat că am luat un loc frumos. Ne-am bucurat, pentru că asta îl mai ține în tonus”, povestește nepoata.

Vasile Gavrilița, la ai săi 91 de ani are încă o minte lucidă și are o în mintea lui o mulțime de poezii pe care le ține minte. L-am rugat să ne mai recite vreo poezie. ”Stau și mă gândesc, la ce Doamne mai trăiesc, aș trăi moartea nu vine, aș trăi și n-am cu cine. Așa e de la Dumnezeu dat, să trăiești și bine și rău”, e prima care i-a venit în minte la moment. Ca mintea să-i fie lucidă, are grijă fiica lui, Tatiana Catană, care trăiește împreună cu el. Ea îi dă periodic exerciții matematice pentru a-și antrena mintea. „Când eram mai tânăr mai compuneam poezii, în gând, dar acum nu-mi mai este a poezie”, spune bărbatul.

– De-a lungul celor 91 de ani, care a fost cea mai grea perioadă pe care ați trăit-o?

– Când l-a luat pe tata la război, spune. Eu am rămas acasă să am grijă de ceilalți 4 frați ai mei mai mici. Al cincilea era pe cale de a se naște când s-a dus tata. Era foametea, aveam noroc de mama că lucra la colhoz și îi dădea și ei câte o pâine. Mai era o cantină și de acolo pâine. Aducea 3 pâini pe săptămână. Ne hrănea.

– Ați trecut prin război, foame, iată acum pandemie. Care perioadă a fost cea mai grea pentru dumneavoastră?

– Și pandemia e grea, dar mai greu a fost cu foametea.

Și tatăl lui Vasile Gavriliță, Victor, a scris la viața lui poezii. „Toate scrisorile de pe front pe care le trimitea acasă erau scrise în versuri”, spune Tatiana Catană, dând citire câtorva versuri. „Unele scrisori le păstrăm cu sfințenie, altele însă le-am pus în sicriu, lângă bunica, pentru că și-a dorit ca să le aibă cu ea mereu”, mai adaugă Tatiana Catană.

Poeziile lui erau scrise și cu grafie chirilică, și cu grafie latină, dar și în rusă.

Când vrea să-și ocupe timpul cu ceva util, se duce la fereastra care dă spre poartă și se apucă de desenat. Și-a desenat casa copilăriei sale, poarta și răstignirea de la poartă pe care a făcut-o cu mâinile proprii. A desenat și chipurile politicienilor care îi sunt dragi. Ne-a arătat desenele, cu vreo 10 chipuri pe ele. „Cine sunt?”, întreb eu. ”Ei, că eu știu cium cum îi cheamă”, zice el, apoi mai adaugă: „Iaca asta e Maia Sandu” și arată cu degenul spre unul dintre chipuri.

Apropo, Vasile Gavriliță nu pierde nici un buletin de știri de la nici un post de televiziune. Stă cu telecomnada lângă el și cum se apropie ora 19.00, deschide televizorul și ascultă cu mare atenție notățile. „Vă place politica” îl, întreb. „Nu mă bag eu în politică”, răspunde. „Dar de care politician vă place?”, mai întreb. „Toți îs buni”, răspunde.

Își mai așterne pe hârtie și unele dorințe. „Eu, Vasile Gavriliţa, sunt născut pe 21 februarie 1930. Eu vreau să trăiesc 100 de ani apoi să mă duc la şcoală”, este o dorință scrisă cu litere mari, de tipar. Ceea ce a învățat la școală când era copil apropae că a și uitat, iar acum înceracă s-și amintească.  „De ce vreți la școală?”, întreb. „Ca să învăț”, răspunde.

În 2019 a făcut 65 de ani de căsătorie, împreună cu soția lui Elena. Iar în 2020 ea a decedat.

„Aveți copii, nepoți, strănepoți. Ce mai vreți de la viață?”, întreb. ”Sănătate”, zice bătrânul.

Dar, mai are o dorință și ne-a spus-o care este fiica lui, Tatiana. „Avem în sat un lan de levănțică, iată, l-a desenat, și arată uin desen de-al tatălui său. Iar alături este un iaz unde el mergea la pescuit în vremurile bune. Iată așteptăm să se mai încălzească și să-l ducem să prindă pește”, povestește fiica Tatiana. „Dar… în apropiere, tata vrea să construiască un izvor. Alături vrea să facă și o răstignire ca să ne lase nouă moștenire ceva frumos”, mai adaugă fiica Tatiana.

A fost o discuție lungă, cu multe amintiri din viața lui Vasile Gavrilița. Încă mai are vise, dorințe pe care vrea să le îndeaplinească, alături de copii, nepoți și strănepoți. Când am ieșit de la el, i-am zis ca voi veni și la anul să-l văd. „Dar vreau să vă văd dansând”, zic eu. „Eheheee”, a răspuns bătrânul râzând.

Natalia Junghietu