O lecţie de pedagogie pentru reprezentanţii justiţiei unghenene

(Ecou la articolul „Momente greu de suportat, mai ales pentru cineva care şi-a clădit tot ce are prin multă muncă”, publicat în „Expresul de Ungheni” din 20 august a.c.)
Justiţia plus pedagogia. Semnul „plus” între aceste laturi foarte importante ale vieţii sociale şi spirituale ale societăţii noastre nu înseamnă altceva decît că ele se completează recoproc, trudesc împreună la formarea unei comunităţi civice sănătoase, la educarea adevăraţilor cetăţeni demni de patria în care trăiesc şi de neamul căruia îi aparţin.
Ideea interacţiunii benefice a eforturilor pedagogiei şi justiţiei pentru stat şi cetăţean ar putea fi susţinută de multiple exemple din viaţa unor jurişţi şi pedagogi de o onestitate şi corectitudine pe mărimea funcţiei pe care o deţin. Aceasta, în cazurile în care acţiunile lor se încadrează în noţiunile de justiţie plus pedagogie.
Din păcate, se întîmplă şi altfel, aşa că între justiţie şi pedagogie, în loc de „plus”, apare „minus”.  Ne pune în gardă faptul că justiţia (în cazul de faţă, lucrătorii judecătoriei raionale Ungheni), spre regret, „uită” să recurgă, spre binele propriu, dar mai ales cel al persoanelor implicate în proces, la unele procedee cunoscutre oricărui judecător, cum ar fi: delicateţea, atenţia, evitarea stresurilor, punctualitatea şi respectul.
Un proces judiciar, ca regulă, lasă o impresie destul de puternică asupra celor care ajung în sala de judecată, mai ales, pentru prima dată. De aceea, atît inculpatul, cît şi pătimitul, ar fi bine să aibă, la încheierea procesului, impresia că şi plîngerea nu a fost ingnorată, dar şi pedeapsa a fost pe măsura celor făptuite. Lucrul acesta însă nu s-a întîmplat în cazul şedinţei de judecată privind furtul din apartamentul pedagogilor pensionari Nina şi Petru Bulicanu din Ungheni. Nu că aceştea ar fi cerut „să li se ia capul” amărîţilor de hoţi. Ei, hoţii, cum au fost nişte nenorociţi, aşa au şi rămas. E vorba de amarul din suflet, pe care l-au simţit soţii Bulicanu după încheierea procesului de judecată. Credem că necazul oamenilor nu trebuia amplificat printr-un proces asupra căruia şi-a lăsat amprenta indiferenţa şi, poate, formalismul. Altfel de unde au apărut la nişte pedagogi oneşti şi muncitori concluzii nefireşti pentru ei, cum ar fi: „dreptatea e la cei care au bani”; „cine sîntem noi – nişte bătrîni cărora li s-a furat şi ceea ce au agonisit o viaţă”.
Dar să cităm mai departe din mărutrisirile soţilor pătimiţi: „după un anumit timp, am fost întrebaţi şi noi cine sîntem şi ni s-a lămurit că de noi nici nu este nevoie acolo”?! Concluziile? Ele, în fond, au fost anticipate în introducerea acestui articolaş.
S-a făcut un act de justiţie, probabil, corect. Dar s-a ignorat chiar şi cel mai mic moment ce ţine de echilibrul dintre pedeapsă şi moralul celor care au rămas cu sufletul golit şi cu o mare dezamăgire în ceea ce numim dreptate, adevăr, onoare. E greu să-ţi închipui un adevărat pedagog purtînd o asemenea povară în suflet. El e croit din alte substanţe, el caută mereu să fie etalonul dreptăţii şi curajului civic, al onoarei, al jertfirii de sine pentru bunătate şi adevăr. De asemenea principii s-au servit şi sperăm că se vor călăuzi şi în continuare Nina şi Petru Bulicanu.
Confraţii de breaslă, cu îndemn de tărie şi curaj,
Filip Ambros, Gheorghe Grama