Victor Mihalachi, campion mondial la caiac-canoe, juniori, originar din satul Floriţoaia Veche: „Să nu să se supere nimeni, dar în Moldova nu am nici un viitor…”

Povesteste-ne despre tine. Cum a început totul?
Dragostea pentru sport, pentru kaiac-canoe în special, vine de la tatăl meu. El s-a antrenat cîndva tot la kaiac-canoe la Liceul sportiv din Chişinău. Cînd eram mic, am venit la Ungheni să mă înscriu la secţia de dansuri. Nu mi-a plăcut. Atunci mi-am zis să merg şi eu la kaiac-canoe. Vroiam măcar să învăţ a înota. M-am adresat domnului Fili de la Şcola sportivă din Ungheni, care se cunoştea foarte bine cu tatăl meu. După aceasta, am văzut Jocurile Olimpice din 1996 de la Atlanta, unde sportivii moldoveni, în frunte cu Nicolae Juravschi, au ocupat locul II la această probă. Atunci am hotărît că voi face kaiac-canoe.
Ce s-a întîmplat mai departe?
În clasa a VI-a am plecat la Chişinău, la Liceul republican cu profil sportiv. Am început antrenamentele, am participat la diverse competiţii… Nimic deosebit. Acum trei ani însă, trebuia să mergem la un festival olimpic în Italia. S-a făcut o preselecţie şi eu i-am învins pe toţi. Dar antrenorul l-a inclus în listă pe un alt băiat care îi era nepot sau nu mai ştiu ce fel de rudă. Atunci am hotărît, împreună cu alţi doi colegi, să plecăm de la el. Mă gîndeam chiar să abandonez sportul, pentru că, oricît de bine mă prezentam la competiţii, tot eram dat la o parte. Ne-am transferat la Liceul municipal cu profil sportiv.
S-au schimbat cumva lucrurile după ce ai trecut la Liceul municipal?
Nu foarte mult. Dar, cel puţin, nu eram încurcaţi să facem ceea ce ne plăcea. Antrenorul nu prea se ocupa de noi. Căutam pe internet toate informaţiile privitor la kaiac-canoe. Eu chiar am inventat un stil propriu al meu. Am muncit mult la forţă fizică şi la rezistenţă.

Echipamentul pentru sportul pe care îl practici e foarte scump. Cum te-ai descurcat?
Tot ce am realizat pînă acum îi datorez tatălui meu. Echipamentul într-adevăr e foarte scump. Spre exemplu, vîsla costă 460 de euro, şi se rupe relativ des. Barca e adusă din Polonia şi costă alte 2000 de euro. Totul mi-a fost asigurat de tata. În Moldova statul nu investeşte deloc în sportivi. Tata mergea în străinătate la muncă doar ca să poată să-mi asigure echipamentul, antrenamentele şi participarea la competiţii. Dacă nu era el, nu cred că mai ajungeam acolo unde sînt.
Care îţi sînt planurile de viitor?
Am participat, vara aceasta, la Campionatul României pentru tineri şi juniori. Acolo am ocupat locul II. Reprezentanţii Clubului „Dinamo” îndată ne-au remarcat şi ne-au propus să ne legitimăm la ei. Ne promiteau că ne plătesc cantonamentele, plus o îndemnizaţie în bani, doar ca să fim legitimaţi la ei. Nu am putut accepta, pentru că trebuia să dau bacalaureatul.
Să înţeleg că nu mai mergeţi în România?
Dimpotrivă. Românii nu s-au lăsat bătuţi. Normal, ni s-a propus să concurăm pentru ei, lucru pe care l-am acceptat fără nici o reţinere. Ni se asigură toate condiţiile necesare pentru performanţă plus o îndemnizaţie lunară demnă de luat în seamă. S-a terminat cu investiţiile de la tata (zîmbeşte către tatăl său).

Nu-ţi pare rău că părăseşti Moldova?
Dacă rămîn în Moldova, risc să nu mai progresez. Mi s-a propus să semnez un contract cu federaţia de profil, dar am refuzat. Să nu să se supere nimeni, dar în Moldova nu am nici un viitor în acest sport.
Spre ce tinzi în cariera ta sportivă?
(Foarte calm şi stăpîn pe sine) Campion olimpic! Cel puţin o dată!
Cristian Jardan („Expresul de Ungheni”, 23 noiembrie 2007)