FOTO | Viaţa de lîngă noi \ Matvei Levenzon, sculptor german şi dădaca sa din Ungheni

Totul a început de la o scrisoare pe care am primit-o la redacţie şi prin care eram rugaţi să ajutăm un sculptor german să-şi găsească dădaca ungheneancă. „Matvei Levenzon, născut la Ungheni, în prezent stabilit în Germania, vrea să dea de urmele dădacei sale, pe care a avut-o pe vremea cînd avea 2-4 anişori. Nu cunoaşte multe amănunte, doar că o chema Aniuta, fiind născută între anii 1933 şi 1935, şi că era din Dănuţeni…”, scria în acel mesaj.
Cine-i Matvei Levenzon?
Am început căutările. În primul rînd, ne-a interesat cine este Matvei Levenzon.  Am reuşit să aflăm că este născut la 31 mai 1946, la Ungheni, deşi multe surse menţionează locul naşterii oraşul Bălţi. Este un sculptor apreciat, stabilit de foarte mult timp în Germania. Printre ocupaţiile sale mai sînt: grafica, actoria, fotografia. De mai bine de un sfert de secol este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova. Chiar dacă locuieşte în Germania, nu a uitat de ţara în care s-a născut şi s-a educat. Ceea ce-l leagă de Ungheni este aminitirea despre dădaca sa, Aniuta, care a fost imortalizată în cîteva fotografii din anul 1949.
Am făcut un apel cître cititorii noştri, în speranţa că cineva o va recunoaşte pe acea tînără de acum 62 de ani.
 

„Am găsit-o pe Aniuta”
Peste trei zile, am primit un telefon la redacţie. „Am găsit-o pe Aniuta”, am auzit de la celălalt capăt al firului. Ne suna Lidia Singhin, şefa bibliotecii din cartierul Dănuţeni.
„Imediat ce am citit în ziar despre dădaca din Dănuţeni, mi-am zis: o găsesc eu. Am mers la oficiul poştal – nimeni de acolo n-a recunoscut-o. Am mai întrebat oamenii din preajmă, nimeni nu ştia nimic. Mă întîlnesc cu Gheorghe Ambroci, fostul director de şcoală. I-am arătat şi lui ziarul. „Domnule Ambroci, aţi fost ani mulţi director, trebuie să cunoaşteţi mulţi părinţi şi poate că şi această femeie vă este cunoscută”, i-am zis”, povesteşte Lidia Singhin.
Nu a recunoscut-o, dar s-a angajat să pună şi domnia sa umărul pentru a o găsi. A luat ziarul şi a mers la casa unor femei pe care ştia că le cheamă Aniuta…
„Cum m-am uitat la fotografii, m-am recunoscut imediat. N-am putut să mă reţin şi am început a plînge”, avea să recunoască mai tîrziu mătuşa Aniuta Secrieru, cea pe care o căutam.

 
Doamne, ce surpriză…
Deşi ploua cu găleata, am pornit la drum. Ardeam de nerăbdare să o cunosc pe cea care i-a fost dădacă sculptorului Matvei Levenzon acum 62 de ani.
O căsuţă modestă, pitită între pomi şi viţă-de-vie. La poartă, nişte de toată frumuseţea, ne făceau din ochi. Deschidem încet poarta. Facem cîţiva paşi. Ne iese în întîmpinare o femeie vioaie, cu ochi jucăuşi. Imediat ce aude despre scopul vizitei noastre, faţa i se luminează, ne zîmbeşte larg şi ne pofteşe în casă.
„Doamne, ce surpriză… Nu degeaba se zice: deal cu deal se ajunge, darmite om cu om. Niciodată nu m-am gîndit că am să mai aflu ceva despre el, despre acel băieţel pe care l-am ţinut de mînuţă, l-am spălat şi l-am hrănit”, spune mătuşa dintr-o răsuflare, după care contunuă: „Ce-o fi zis: au trecut atîţia ani… Iaca, eu am împlinit 80”.
Îi întind „Expresul de Ungheni”. Ia ziarul şi începe a povesti: „Iaca, o vecină din colţ îmi spune: chioche Aniută, am un ziar şi parcă eşti matale acolo. Da eu unde fac: da du-te de aici, de unde pot eu să fiu pusă în ziare?”.
Ea era. Acum e mîndră şi ne spune: „Cînd am văzut ziarul, am fugit la noră-mea, Tamara, să i-l arăt. Am telefonat-o şi pe fata cea mare a mea, Liuba, şi i-am spus: eu îs în gazetă. Am să mă duc la piaţă şi am să le arăt tuturor. Numaidecît”.
 
Fotografii de la… Carabet
Îşi aminteşte de acele fotografii făcute în anul 1949. „Era un Carabet şi noi ne fotografiam la el”, spune. Să fi fost numele acelui fotograf, să fi fost o poreclă? Nu ştie. Susţine că el stătea chiar în centru, avea un „cabinet” şi un „aparat astupat”. Ieşea afară, îşi aşeza clienţii într-un loc sau altul şi-i fotografia. Nu mai ţine minte exact locul unde s-a fotografiat atunci cu băieţelul de care avea grijă. Îşi aminteşte doar că ieşise la plimbare şi se întîlnise cu o prietenă, Marusica. „Nu mai ştiu cum a fost. Am s-o întreb pe ea”, spune cu voce sigură.
Priveşte fotografiile şi îngînă: „Doamne, Doamne… Să-i dea Dumnezeu sănătate, că m-a căutat, săracul…”.
Mesajul lui Matvei Levenzon i-a răscolit amintirile.

 
Viaţa nu i-a fost deloc uşoară
A rămas de mică orfană de părinţi. „Tăţica a murit de bombe aici, la Ungheni”, spune. Era linia frontului şi mulţi s-au prăpădit atunci. „Mama, cînd a auzit că tăţica a murit, una şi bună a ţinut: gata, copiii mei îs prăpădiţi”, îşi continuă mătuşa Aniuta firul amintirilor. Erau cinci copii la părinţi, iar cel mai mic avea doar 9 luni. La un an a murit şi mama. „Ţin minte tot, pînă şi cum vecininii ne aduceau mîncare cu străchinile. Da pe mama şi pe tăţica nu-i ţin minte”, recunoaşte femeia. Să fi avut pe atunci 13-14 ani. Dumnezeu nu a lăsat-o de izbelişte.
O mătuşă, soră de a mamei sale, cunoscînd familia Levenzon, a recomandat-o pe Aniuta să aibă grijă de feciorul lor, născut la un an după sfîrşitul războiului, pe 31 mai 1946.
Familia Levenzon a salvat-o de la foame
„Nu-mi plăteau nici o rublă, dar mă hrăneau. Tata lui era bugalter (contabil) la pîine. Atunci pîinea se dădea pe cartele”, povesteşte mătuşa Aniuta. Erau anii groaznici ai foametei. Aniuta însă avea parte de mîncare bună, gustoasă. „Buţea, mama lui, făcea mîncare. Tare femeie bună era. Şi gospodină. Niciodată nu am mîncat aparte”, spune. Chiar şi în ospeţie cînd mergeau, o luau cu ei pe Aniuta. Şi acum, după atîţia şi atîţia ani, îşi aminteşte de bucatele pe care le mînca. „Făceau carne cu fasole, se numea iuh. Mîncam întîi fasolea, apoi zeama”, explică dînsa, după care concluzionează: ”Eu am dus-o bine la ei”. Mai mult decît atît, familia Levenzon, practic, i-a salvat de la moarte şi pe fraţii ei. Ca să nu mănînce buruiene, le dădea  pîine.
Timp de un an şi jumătate, nu a venit niciodată acasă, la Dănuţeni. „Ei îmi ziceau: Aniuta, nu te du acasă, căci acolo mănîncă oameni”, povesteşte, după care face o remarcă: „Da drept că şi se întîmplau în timpul foametei fel de fel de lucruri”.
 
Amintirile o copleşesc
Priveşte cu admiraţie fotografia sculptorului. „Mă uit la el şi îmi pare că seamănă cu taică-său”. Tace puţin, apoi continuă zîmbind: „Da o crescut, o crescut mărişor… Doamne…”. Amintirile o copleşesc. „Şedeam cu băieţelul acesta la fereastră. Era cumincior, da tare rău mînca. Da părinţii, ca părinţii, numai atîta băiat aveau şi vroiau ca el să mănînce. Da eu ştiţi ce făceam? Nişte pozne. Vărsam din farfurie şi spuneam că a mîncat tot”.
Priveşte din nou fotografiile. „Frumuşel era de tot… Era cuminte. Deştept băieţel”, tot spune. „Noi îi ziceam Mişulică, nu ştiu de ce acum îi Matvei. L-am crescut pînă la vreo cinci ani”.
Să-şi mai amintească el de dînsa? „Nu poate să mă ştie pe mine. De unde avea să mă ţină minte un copil? Cred că părinţii i-au spus cine l-a crescut, i-au spus că-s din Dănuţeni. Mă închipui că aşa o fost, altfel nu”.
Mătuşa Aniuta îşi mai aminteşte că familia Levenzon locuia în centru, faţă în faţă cu un magazin „unde se dădea pîinea pe cartelă”, în regiunea fostei pieţe. „Eu vorbeam moldoveneşte. Ei ştiau bine moldoveneşte, chiar dacă erau evrei. Tare bine ştiau. Şi cu băiatul vorbeam moldoveneşte”, spune.
 
O întîlnire peste 62 de ani?
Cum s-ar înţelege acum? „L-aş întreba de mama lui, de tata. I-aş povesti mai multe…”, spune. Zîmbeşte ştrengăreşte: „Eu nici acum nu am uitat limba lor. Ştiu cum se spune la ceaun, la cratiţă”.  Deja îşi imaginează întîlnirea: „Am să-i arăt cum îl legănam pe picioare. Îi spuneam poveşti pînă adormea. Bodogăneam, mai născoceam şi eu, cu Făt-Frumos, cu Ileana Cosînzeana”.
Priveşte din nou fotografiile. „Da chiar aşa surpriză, Doamne fereşte. E interesant tare”.
Lucia Bacalu