Lucia Bacalu: Luminița din capătul tunelului nu se mai arată
Mai avem șomaj? Mai avem șomeri?
Iată că întreb și eu, căci, din inerție, tot aud că nu-s locuri de muncă.
Cum nu-s, oameni buni? La Chișinău dispar microbuzele. Nu are cine lucra. Aud că nici la Ungheni nu are cine lucra. Nu are cine lucra în școli, nu are cine lucra în spitale.
Azi, ca să-ți repari un gard, trebuie să prinzi coadă la meșter. Știu oameni care așteaptă deja de un an-doi meșteri care să vină să le construiască ceva și sunt gata să plătească atât cât li se va cere. De unde să-i iei?
Ca să-ți tunzi părul sau să-ți faci manichiura, iar trebuie să aștepți zile în șir, să găsești pe cineva cu – atenție! – pile la frizer.
Nu are cine să lucreze! Pleacă. Pleacă tot mai mulți. Pleacă în fiecare zi.
Vorbeam, mai zilele trecute, cu o doamnă care și-a deschis, acum ceva ani, o afacere. Nu-i merge rău. Cel puțin, așa cum mi-a zis ea, nu moare de foame. Dar și muncește mult.
Nu-i este frică de muncă. O face cu plăcere, doar că, de la un timp, nu mai are motivația necesară. ”Mă gândesc tot mai mult să las totul și să plec”, mi-a zis.
Totul, înseamnă casă, afacere, prieteni.
Vrea să plece, în mod special, pentru copii. Nu mai vede niciun viitor aici pentru ei. I-a pierit tot optimismul, pe care s-a tot străduit să-l alimenteze cu orice ani în șir. Nu mai are puteri pentru asta. Și, așa cum zicea, i-i silă să vadă cum mai marii zilei tot încearcă să ne mintă și să ne ducă cu zăhărelul.
”Ați văzut ce se face? Cui îi trebuie drumruile acestea reparate de mântuială? Credeți că o să țină mult? Până la alegeri! Da câte milioane sunt îngropate!”, tot zicea.
Ceea ce, însă, o doare cel mai mult e frica ce s-a instalat în oameni. ”Am impresia uneori că trăiesc un film prost și nu viața reală. Oamenii sunt amenințați, fie la serviciu, fie acasă. Se deschid dosare în stânga și-n dreapta. E un coșmar adevărat. Așa vrem noi să dezvoltăm țara asta?”, m-a întrebat.
Am tăcut. Ce puteam să-i răspund? Că nu-s de acord? Că prea vede totul în culori negre?
Nu am găsit, în acel moment, niciun cuvânt de încurajare. Cum să-i spui omului că totul va fi bine, când acel bine nu are de unde fi?
S-au instalat în funcții oameni agramați, cu un limbaj de mahala. Grav e că astfel de personaje ajung să conducă până și instituții educaționale.
Am cunoscut recent un astfel de director, cică interimar. Imediat ce am atenționat asupra limbajului său absolut inadecvat, au început a veni mesaje în privat despre isprăvile lui. M-am cutremurat când mi-au fost transmise probe, ce denotă că acesta nu are nimic în comun cu bunul simț, cu decența. Cum să încredințez un copil pe mâinile lui? Ce vrem să facem? Unde vrem să ajungem?
Atunci când am întrebat de ce nu se indignează părinții, mi s-a spus foarte clar: ”Se tem”.
Iată de aceea și pleacă. Oamenii pleacă de deznădejde. Nu mai văd nimic bun aici și, dacă e să fim foarte sinceri, nici nu prea ai ce vedea bun. Credeți că un drum reparat, un apeduct construit ne vor ferici? Nu. Oamenii vor să se simtă în siguranță aici. Iată că nimeni nu le asigură această siguranță. Luminița din capătul tunelului, pe care o tot așteaptă de mai bine de un sfert de secol, nu se mai arată.
Lasă un răspuns