Mama mea frumoasă

Am apărut pe lume cât o lingură de mic. Așa povestea mama. Mă înfășa și, după ce se chinuia cu mine mai mult decât s-ar fi cuvenit în mod normal, deseori zicea cu îndoială: ”Dacă mai crește om și din tine!?”.
 
Mama. Totul punea la îndoială, ca filosoful cela. Avea un simț și o intuiție deosebită față de tot ce se întâmpla în jur. Ori că tata va veni mai târziu acasă și iar va căuta nod în papură; ori că vecinii de peste gard, mulți la număr, dar care nu prea lucrau, s-ar putea să ne fure găinile; ori că zvenovoi-ul i-a tăiat din sotcele ei de la prășit tutun și le-a pus după soția-sa, ca să aibă cum ieși mai prielnic la pensie, ori, ori, ori…
De unde atâta putere avea? Și acum mă intreb și mă minunez în același timp. Șase zile în săptămână, de luni până sâmbătă, vară și iarnă, muncea pe dealul mare. Condițiile climaterice nu contau. În plus, lucrul pe lângă casă. De lemne și cărbuni pentru iarnă tot ea avea grijă.
Duminica, însă, pentru mama era Sfântă. Și Bunul Dumnezeu îi dădea forță să ajungă la Sfânta Biserică. Eram deja maturi și, când ne întâlneam, la sărbători, cu toți ai noștri, ea nu ezita să repete: ”Măi băieți, țineți minte, toate sărbătorile iartă, dar Sfânta Duminică – nu!”.
Astăzi văd imaginea mamei în diferite ipostaze. O văd în serile când ne aduna pe noi, cei trei feciori ai ei, în fața icoanei Sfântului Nicolae („bojica”, îi zicea), aranjată sus, în colțul de la răsărit al odăii, și ne învăța „Tatăl nostru”, ne învăța  să facem corect semnul Sfintei Cruci. Tot aici ne spunea cum să ne comportăm, ne sfătuia să fim cuminți, să dăm „bună ziua” la oameni și să nu întoarcem vorba înapoi.
În Postul Mare, principala grijă a mamei era să pregătească, către Marea Sărbătoare, casa. Și mai avea o grijă: să ne ducă pe toți la împărtășanie.
Pentru noi era o bucurie aparte. Știam că la biserică vom merge în ceva nou. Mama ne cumpăra câteva hăinuțe și, neapărat, încălțîminte pentru vară, sandale le ziceam. Parcă o văd acum, seara, în ajunul plecării la târg, cum ne lua măsura la talpa picioarelor cu niște bețișoare special pregătite, ca apoi să ne cumpere încălțămintea potrivită.
Scumpa mea mamă grijulie!
Dar cel mai mult o văd pe mama cu sapa în mână. Asta i-a fost crucea pe care a dus-o viața întreagă. Acesta i-a fost destinul: la colhoz, pe dealul mare, eu lucrez, dar altul are!

Când am devenit mai răsărit, primăvara, după lecții, iar vara ziua întreagă, mergeam cu ea la săpat vie sau livadă, mergeam la prășit. Pe atunci, mama era în floarea vârstei: tânără, frumoasă, voinică. Avea un spor de invidiat la lucru. Nu știu cum mânuia ea sapa, de-mi părea că unealta ei merge singură, dar a mea parcă bătea pasul  pe loc. Era hapsână la muncă mama. Îmi amintesc că deseori mă bucuram când  venea vreo ploaie să ne alunge acasă mai devreme decât planificase mama.
O văd serile la lumina lămpii cu gaz, apoi a becului electric, făcând horboțică, alteori țesând prosoape sau păretare. Noi, copiii, eram antrenați la depănatul țevilor cu cicâricul. Atunci când mama torcea lâna, îmi plăcea să urmăresc cum se micșorează caierul de pe furcă, iar fusul, rotindu-se, devenea tot mai bombat și mai greoi.
Nu pot uita dimineața în care, pe la ora șase, a intrat în ogradă sora mamei, tanti Zina, și i-a adus vestea: „Țacă, ți-a murit omul!”. S-au cuprins amândouă și boceau de răsuna mahalaua. Noi, băieții, plângeam de vuia casa. A fost prima lovitură puternică pentru mama mea. A rămas văduvă la doar 43 de ani.
Caracterul ferm, însă, a ajutat-o să țină piept la toate. A trebuit să ne crească de una singură. Noi, cei trei băieți ai ei, mergeam la școală. Nu eram eminenți, dar învățam bine și eram exemplari la purtare. Iar mama se mândrea cu noi. O vedeam bucuroasă când venea acasă după vreo adunare părintească la care i-au fost lăudați feciorii.
Ulterior, pe rând, ne-a făcut petreceri la armată. Eu, fiind cel mai mare, m-am dus primul. Pe peronul gării, la ora șase dimineața, mama era deja printre cei care-și petreceau feciorii la armată.  Plecam mai mulți flăcăi din sat. La semnalul de pornire, mama a trântit cu ciudă garafa pe jumătate plină cu vin de șina de sub  tren. Îi luase de lângă ea sprijinul de nădejde. Garafa s-a făcut țăndări, iar eu am tratat asta ca un semn bun.
Mama Catinca, țăranca de la Sipoteni, a ajuns mai apoi pe teritoriul unității militare de sub Kotovsk, Ucraina. A venit să mă vadă.
Neobositul dor al mamei!
Scopul cel mare al mamei a fost să ne pună pe toți la cale. Fiecăruia dintre feciori i-a făcut nuntă în curtea casei. Se bucura de realizările noastre, își făcea griji pentru orice i se părea nepotrivit în familiile noastre.
Și încă un moment il voi ține minte mereu. Ultimele clipe din viața mamei. Vroia ceva să-mi vorbească. Dar n-a mai reușit, buzele și limba n-o mai slujeau. Peste câteva minute, și-a dat sufletul. Era în 23 martie 2013, cu trei  luni înainte de a împlini 83 de ani.
Din acel moment, am încetat să mai fiu copilul cuiva.
Alexandru Lipcanu
Iulie 2017