O viață printre milioane de ziare
Fotografie: Ina Landa
A avut un singur loc de muncă în viața ei și, practic, o singură funcție – cartatoare la Centrul de Poștă Nisporeni, ceea ce înseamnă că zi de zi, 46 de ani pe muchie, a numărat și a repartizat ziare pentru fiecare localitate din raion.
Ioana Mocanu, căci despre ea e vorba, și azi mai simte mirosul de cerneală proaspătă de la ziare, iar degetele i se mai mișcă în ritm, de parcă ar număra gazete cu o viteză mai ceva decît aparatele de numărat banii. Cum să uite, dacă și-a petrecut toată viața printre sute și mii de ziare și reviste. Poate că au trecut prin mîinile ei chiar milioane. Cine să le numere?
Și-a început activitatea de muncă la 15 ani. Era încă o fetiță. ”Tatăl meu a lucrat poștaș vreo 40 de ani. Și o soră de a mea tot poștariță a fost. Cum am terminat opt clase, m-am dus la poștă să lucrez. M-am făcut poștăriță”, povestește femeia.
După o mică pauză, adaugă cu tristețe : ”Acum, nici tata nu mai este în viață și nici sora. Iar eu deja stau acasă, la pensie”.
A îndrăgit profesia de poștaș de mică. Își amintește cu mult drag cum îți ajuta tata să repartizeze ziarele pe la porțile oamenilor. Dar cel mai mult îi plăcea să le numere, așa cum văzuse la o colegă de-al părintelui ei.
”Femeia aceea așa de repede număra ziarele, încît nu puteam să n-o admir. Tare îmi mai plăcea cum face acest lucru și îi tot spunea: ”Da ce frumos mai numeri mata gazetele…”. O ruga, de fiecare dată, să-i dea voie și ei să numere măcar cîteva.
Dacă ar fi știut atunci că va tot număra ani și ani la rîndul. Din cei 46 de ani de activitate profesională, 44 și jumătate a fost cartatoare. Vă imaginați: să numeri și să numeri. Am calculat, prin mîinile ei au trecut, în ultimii cinci ani, aproape 20 de mii de exemplare de ”Expresul”. Dar cîte alte ziare au mai trecut…
Nu a fost deloc ușor. Doamne, cît frig a îndurat! Încăperea în care lucra nu s-a încălzit ani la rîndul, iar ea era nevoită să lucreze și atunci cînd pe pereți apărea promoroaca. Dar de cîte ori a venit la lucru cu noaptea în cap, ca să reușească să repartizeze în timp util toate publicațiile periodice. Dimineața, ziarele trebuiau expediate pe la oficiile poștale, astfel ca, pînă la prînz, să ajungă deja la abonați.
Chiar dacă a fost greu, Ioana Mocanu nu s-a gîndit niciodată să renunțe. ”La început, nu lepădam lucrul de rușine, mă temeam să nu mă rîdă lumea că umblu de la un loc la altul. Mai tîrziu, m-am deprins cu acest lucru, iar acum îi duc dorul”, mărturisește.
Timpurile s-au schimbat, iar munca de cartator s-a ușurat cu mult, susține Ioana Mocanu. ”Înainte, tare multe ziare mai veneau la poștă, aveam mult de lucru, iar geanta poștașilor era mare și grea. Lumea îi vedea și îi recunoaștea de departe. Acum, poștașii merg cu o sacoșă cu cîteva ziare în ea, iar lumea nici nu-i mai recunoaște”, face o constatare fosta cartatoare, după care continuă să depene amintiri din trecut: ”Pe timpuri, pachetele cu ziare erau înalte cît mine, iar mîinile îmi erau negre de cerneală, de atîta numărat – parcă înșiram tutun. Fiecare om trebuia să se aboneze obligatoriu la cel puțin trei gazete. Chiar și elevii erau abonați la vreo revistă. Acum, foarte puțini mai vin să se aboneze la vreun ziar”.
O întreb care e părerea ei: de ce lumea nu se mai abonează la ziare? ”Nu cred că nu ar vrea să citească. Pur și simplu, oamenii nu au bani”, explică, apoi concluzionează, dorind parcă să ne liniștească: ”Ziarele oricum nu vor dispărea. Cum să dispară? Așa ceva nu poate să fie”.
Lasă un răspuns