Doar femeia…|Mariana Eșanu-Cherdivară: ”Cu lupta mi-e mai ușor, pentru că știi ce te așteaptă. Cu viața, însă… nu!”
Peste două luni, va lua calea aerului spre Rio de Janeiro. Mariana Eșanu-Cherdivară, discipola și mîndria Școlii Sportive Specializate de lupte a Rezervelor Olimpice din Călărași, va participa la Jocurile Olimpice din acest an, deschiderea oficială a cărora este planificată pentru 5 august.
Practică sportul de performanță de la vîrsta de 16 ani. În acest timp, a devenit de 3 ori campioană europeană la lupte libere (în anii 2009, 2010, 2011) şi de două ori vicecampioană mondială (în anii 2011 şi 2012). Își dorește foarte mult și o medalie olimpică.
Săptămîna trecută, am invitat-o la o discuție despre sport și viață. A acceptat imediat. Și-a găsit timp, chiar dacă are antrenamente zilnice, chiar dacă are o familie și un copil de crescut.
Cum ai caracteriza-o, în cîteva cuvinte, pe Mariana Eșanu-Cherdivară?
Sînt femeie, sînt luptătoare. Lupt pentru familia mea, lupt pentru cariera mea sportivă. Fac totul ca să fiu și o mamă bună, și soție, dar și o adevărată luptătoare pe saltea.
Cu siguranță, ai vise. Care este cel mai important la ora actuală?
De șase ani merg spre visul meu. A devenit realitate abia pe jumătate. Mi-am dorit foarte mult să mă calific la Jocurile Olimpice și m-am calificat. Acum, sper să iau și un loc cît mai bun, sper să ajung printre primii opt. Îmi doresc foarte mult să reușesc să obțin chiar o medalie.
La ce îți va ajuta această medalie, dacă o vei obține?
În primul rînd, mi-aș îmbogăți palmaresul. Va fi o încununare a muncii mele de ani de zile. Există și o altă parte, cea financiară. Pentru un asemenea rezultat aș primi și o sumă frumoasă de bani, ceea ce îmi va ajuta să-mi întrețin familia, voi avea cu ce să trăiesc.
Cîte medalii ai în palmaresul tău?
O-o-o, sînt foarte multe, nu le mai știu numărul exact. Știu doar că le obțin și tot le aduc acasă, dar nu le-am numărat niciodată. Sînt mîndră de cele trei medalii ale mele, pe care le-am obținut la Campionatul Europei. Una dintre cele mai importante este cea de aur la Campionatul Europei, cadeți, pe care am obținut-o la 16 ani. Dar mai am și alte două la Campionatul Mondial, la juniori.
Ca femeie, ești împlinită?
Încă nu. Vreau o familie mare. Dar îi mulțumesc Domnului pentru ceea ce am, pentru soțul meu, care mă susține mult și îi mulțumesc pentru aceasta. Eu adesea sînt plecată la cantonamente, iar el rămîne acasă cu fetița. Nu îmi interzice să-mi urmez calea de sportivă. Iar micuța Andreea, care are doi anișori, este tot pentru mine. Mi-aș da și viața pentru ea.
De ce ai ales luptele libere?
În familie mi-a fost greu, am crescut la țară și am fost șase copii la părinți. Eu am fost cea mai mare și trebuia să o ajut pe mama la toate treburile casnice. Chiar am muncit foarte mult. Poate și de asta m-am dezvoltat fizic. Nu am făcut nimic deosebit ca să am mușchii pe care îi am. Acum muncesc zi de zi ca să-i mențin în formă. Probabil, Dumnezeu m-a îndrumat pe această cale, a luptelor libere.
Cum se împacă o femie cu lupta liberă?
Lupta este viața mea. Mi-a intrat deja în sînge, este ceea ce îmi place și fac zi de zi. Merg la antrenamente zilnic. Acolo uit de toate greutățile, mă descarc de emoțiile negative. Nu regret că am ales luptele libere. Sînt foarte fericită de ceea ce sînt acum și de rezultatele pe care le-am obținut. Nu au trecut anii în zădar.
Este greu să faci sport de performanță la noi în Moldova?
Foarte greu, susținerea este foarte slabă din partea statului. Fac sport, pentru că îmi place. Dar… la noi nu se oferă nimic nici pentru calificarea la Jocurile Olimpice, nici pentru medaliile obținute.
Nu te-ai gîndit vreodată să lupți sub culorile altei țări la competițiile sportive? Ai avea, poate și sprijin, și susținere financiară.
Am avut propuneri și mulți mă întreabă acest lucru. Dar nu știu, nu pot, sînt obișnuită aici, asta e țara mea. Aici, oarecum, mă simt în siguranță.
Există solidaritatea între femeile din sport?
Dacă sîntem adversare pe salteaua de lupte, nu poți vorbi de solidaritate. Nu ai cum să fii solidară în acest caz. Dar în afara competițiilor, cu plăcere. Am prietene, cu care sînt adversară în timpul luptei, iar cînd am coborît de pe saltea sîntem iarăși prietene.
Ce emoții te încearcă atunci cînd pășești pe saltea?
Sînt foarte mari emoțiile. De obicei, în ajun știi cu cine vei lupta și încep gîndurile, emoțiile, care, uneori, încurcă. Mă strădui, totuși, în asemenea momente, să mă gîndesc la ceva pozitiv. De obicei, mă gîndesc la Andreea.
Ai 23 de ani, ai o viață înainte. Ce vrei să faci în continuare?
Vreau să-mi termin studiile pe care le fac în prezent la Universitatea de Educație Fizică și Sport. Vreau să am o prestație bună la Jocurile Olimpice din august, să cîștig o medalie. Dacă voi cîștiga, la anul viitor ne dorim o surioară sau un frățior pentru Andreea. Vreau să le îmbin pe ambele: și viața de familie să fie împlinită, și cariera.
Andreea știe ce face mami?
Chiar dacă e mică, știe. Îi pun la calculator meciurile mele și ea strigă: ”Mami, mami”. O iau la întrebări: ”Ce face mami?”, iar ea îmi zice: ”Lupte!”.
Crezi că îți va urma calea?
Sper, dar nu vreau să se chinuie așa ca mine.
Cu ce ți-e mai greu să lupți: cu viața sau cu adversarele?
Cu viața e mai greu. Trebuie să renunți la multe, ca să cîștigi. Cu lupta mi-e mai ușor, pentru că știi ce te așteaptă, dar cu viața… nu!
Lasă un răspuns