Doar femeia | Mariana Saculțanu: ” Viața e un șirag de cifre”
A fost prima în satul său de baștină, Costuleni, raionul Ungheni, care a absolvit școala medie cu medalie de aur. Se întîmpla în 1988. Chiar dacă a avut posibilitatea să rămînă la Chișinău după absolvirea facultății, a decis să revină acasă, la Ungheni. A lucrat în diferite domenii, dar toate, legate de cifre. De la un timp, scrie și poezii.
Vorbim de Mariana Saculțanu, șefa direcției administrare fiscală la Inspectoratul Fiscal de Stat pe raionul Ungheni. Am provocat-o la o discuție despre viață, realizări și planuri de viitor.
Cum ați ajuns în lumea cifrelor?
În adolescență, gîndul meu era la istorie. Îmi plăcea mult această materie, îmi plăcea profesoara de istorie, Nadejda Țîcu, mama lui Octavian Țîcu, doctor în istorie, multiplu campion al Republicii Moldova la box. Îmi plăcea mult și limba română, unde am avut-o ca profesoară pe Maria Vidrașcu, mama lui Anatol Vidrașcu, directorul editurii ”Litera”.
Și totuși, ați ajuns la cifre.
A fost o întîmplare. Visam să fac istoria la Universitatea de Stat din Chișinău. Pentru rezultatele obținute la olimpiade, cei de la Direcția Învățămînt au propus să fiu înscrisă la Institutul Pedagogic ”Ion Creangă”, cum se numea pe atunci. Îmi era deja asigurat un loc la facultate. Eu, însă, vroiam la universitate. Am mers acolo și am depus actele la facultatea de economie. Cum s-ar spune: m-am aflat la o răscruce de drum și, în loc s-o iau la stînga, am luat-o la dreapta.
Nu ați regretat niciodată pentru alegerea făcută?
Nu, deloc. Am avut ceva probleme la început, căci trebuia să învăț în limba rusă. Uneori, nu înțelegeam nimic, deși nu vroiam să recunosc. Dar m-am descurcat. Ulterior, mi-am dat seama că e foarte interesant, or, viața e un șirag de cifre.
După facultate, ați revenit la baștină.
Da. A fost alegerea mea, mai ales că mama își dorea foarte mult acest lucru. M-am angajat la Asociația de comerț din Ungheni. Am început ca revizor, apoi am fost șefa secției de revizie. După ce Asociația a fost lichidată, a trebuit să-mi caut de lucru, astfel că am lucrat contabil-șefă la cîteva magazine din Ungheni. Între timp, trecuserăm la limba română, așa că a trebuit să învăț termenii de specialitate din nou. Am înțeles atunci că limba română și în contabilitate era mult mai frumoasă decît credeam noi. Am lucrat o perioadă contabil-șefă la Colegiul Agroindustrial. Dar nu mă simțeam în largul meu. Îmi doream altceva. În anul 2000, am venit la Inspectoratul Fiscal și muncesc aici deja de mai bine de 15 ani. Am început în administrare, după care în control, unde mi s-a părut foarte interesant – un joc de cifre extraordinar! Apoi am trecut în biroul de consultații. Inițial, mă indignasem, mi se părea că voi fi în rol de profesoară. Dar mi-am dat seama ulterior că și aici e interesant, ești mereu în contact cu oamenii, le explici, îi vezi că ies mulțumiți din birou. E o satisfacție deosebită.
Cum de ați început a scrie versuri?
Probabil, este și ceva genetic. Ștefan Petrache, renumitul interpret de muzică ușoară, îmi este unchi diin partea mamei. Mai puțini știu că el scrie și versuri. Bunica din partea tatei a fost din Iași. Cînd eram mică, îmi citea din poezia lui Eminescu, ne-a cîntat romanțe, ne-a învățat să citim cu grafie latină. Eu am început să aștern rime pe hîrtie cu diverse ocazii. La început, făceam urături de Anul Nou, apoi – epigrame colegilor. Prima poezie am scris-o cînd am aflat că tata e foarte bolnav. Cînd am aflat verdictul medicilor, la începutul anului 2011, m-am așezat la masă și am scris ceea ce am simțit. Așa a apărut prima mea poezie. Am înțeles atunci că, pentru a scrie versuri, trebuie să ai o anumită stare.
Multă lume consideră că oamenii ce au de a face cu cifrele sînt mai duri, mai reci. Cum, în asemenea condiții, poți scrie poezii?
Am citit undeva că talentul este o datorie. Într-adevăr e o datorie. Dacă Cel de sus ți-a dat harul să poți înșira gîndurile pe hîrtie, înseamnă că trebuie s-o faci. Altucuiva i-a dat să picteze… Consider că sînt o norocoasă, căci Dumnezeu mi-a dat harul și de a scrie poezii, și de a mînui cu cifrele.
Copiii au preluat de la mama dragostea pentru poezie sau pentru cifre?
Am doi copii minunați. Băiatul poartă prenumele meu – îl cheamă Marian, iar fiica – prenumele tatălui – o cheamă Valeria. Ambii au aptitudini în științele umanitare. Feciorul lucrează la Curtea de Apel din Chișinău. Fiica e studentă la relații internaționale. Scrie și poezii.
Ce spune fiica despre poeziile mamei?
Spune că-i plac. Dar îmi spune și atunci cînd nu-i place ceva. Pentru mine, poezia trebuie să fie ca un galop de cal. Dacă rupi rima, parcă rupi din sens. Îmi place poezia tradițională, clasică.
Hai să vorbim despre femei. Multe dintre ele nu au încredere în forțele proprii…
Eu cred că nu vor să aibă încredere. Trebuie să-ți pui un scop și să vrei să-l atingi. Dar trebuie să ai și susținere de la ai tăi. Dacă nu ești ajutată în treburile casnice, nu reușești. În plus, ar trebui să fie organizate mai multe întîlniri, discuții cu femeile. Am înțeles că există organizații neguvernamentale, care ar putea să-și asume acest rol.
Ce și-ar mai dori de la viață Mariana Saculțanu?
Să existe înțelegere, ca oamenii să dea dovadă de mai multă înțelepciune, să se respecte reciproc. Trebuie să gîndim pozitiv, căci numai așa vom înțelege cît e de frumoasă viața.
Lasă un răspuns