Destăinuirile unui veteran de război
Faceţi cunoştinţă: Gheorghe Buruiană, ultimul veteran al celui de-al doilea război mondial care a mai rămas la Condrăteşti. Niciodată nu a putut vorbi fără emoţii despre aceea conflagraţie sîngeroasă. De fapt, ani în şir, a tăcut, ascunzînd cruntul adevăr. Acum nu mai are de ce să tacă. A înşirat pe hîrtie amintirile sale. Parcă a fost ieri.
Avea doar 17 ani cînd, într-o bună zi, un miliţian s-a apropiat de poarta părinţilor săi pentru a le lua feciorul. Era anul 1944, luna noiembrie, iar armata sovietică avea nevoie de oameni, mai bine zis, de carne de tun. Două zile a tot mers pe jos, pînă la Chişinău. De acolo au fost urcaţi în vagoane pentru vite şi tot duşi departe de meleagurile natale. Au ajuns la Novograd-Volînsk, în Rusia. „Eram plini de păduchi, flămînzi şi îngheţaţi”, povesteşte moş Gheorghe. I-au cazat pe proaspeţii veniţi într-o încăpere fără uşi, fără ferestre. Era un frig groaznic. Se mai încălzeau cînd erau puşi să alerge – cam cîte zece kilometri pe zi. „Ne suiam pe pereţi de foame. Eram hrăniţi doar cu borş cu seminţe de castraveţi muraţi”, îşi aminteşte veteranul. Nu aveau nici cele mai minime condiţii. Seara, pentru a-şi face puţină lumină, turnau motorină într-un „tub de bombă turtit” şi-i dădeau foc. Ieşea mai mult fum decît lumină, iar dimineaţa scuipau doar negru din gură.
„Mulţi au murit atunci de foame şi de frig, fără să mai ajungă pe front”, susţine Gheorghe Buruiană. El însă a ajuns. În luna martie, după patru luni de pregătiri – au învăţat doar să împuşte şi să reziste celor mai crîncene condiţii – a fost trimis pe front, la Danzig, actualul oraş polonez Gdansk. Îşi aminteşte cum au mers pe jos, sute de kilometri, ca să nimerească, în final, în miezul unor lupte sîngeroase. Două zile au tot durat luptele, două zile au tot murit oamenii acolo. El, băiatul de 18 ani, a avut noroc şi a ieşit nevătămat din acel măcel. Urma însă altul, mult mai crunt. Peste zece zile, a ajuns la Oder, rîul care a luat atunci viaţa a zeci de mii de tineri ostaşi. Totul se făcuse una cu pămîntul, bombardamentele nu mai conteneau – şi din cer, şi de pe pămînt. Puhoaie de sînge curgeau la vale.
El însă a avut noroc şi de data aceasta. A fost doar rănit. Războiul se încheiase pentru Gheorghe Buruiană. Nu însă şi suferinţa. Şi azi, la cei 88 de ani ai săi, vede aevea acele clipe groaznice. „Nu dă Doamne niciodată un alt război”, spune. Urmăreşte cu sufletul la gură ce se întîmplă în Ucraina şi se roagă pentru linişte şi pace în ţara vecină. Şi se mai roagă ca Republica Moldova să nu se abată de la drumul ales – spre Uniunea Europeană.
Lasă un răspuns