De la baie înainte spre comunism

Anticamera preşedintelui raionului Ungheni. O zi de luni, cînd uşile sînt deschise pentru cetăţeni. Supăraţi, nefericţi, chercheliţi uneori, oamenii vin în audienţă. Ce vor, unul Dumnezeu ştie. Într-un fotoliu aşteaptă o doamnă de o vîrstă onorabilă. Aşteaptă, se pare, de mult timp. Dar are răbdare.
Ca să nu se plictisească, începe vorba. Povesteşte ba de una, ba de alta, ca, la un moment dat, să-şi amintească ce vremuri trăieşte. „Am ajuns eu, după o viaţă de muncă, să-mi spăl moşul de 90 de ani în lighean. Măcar o baie nu este în oraşul acesta. Ce face primarul? Unde se uită primăria?”. Toţi tac. Doamna de o vîrstă onorabilă continuă: „Oare chiar e atît de greu să deschizi o baie?”.
Nu rezist şi o întreb: „Dacă aţi muncit o viaţă întreagă, de ce nu v-aţi gîndit să vă construiţi baia dumneavoastră? Mai ales că aţi locuit într-un oraş care a avut totdeauna apeduct şi canalizare?”. Se uită lung la mine, apoi, atotştiutoare, îmi spune: „Credeţi că era atît de uşor?”.
Nu, nu era uşor, dar cine a vrut, şi-a construit. „E-e-i, ştiu eu cine şi-au construit. Cei cărora li se aducea totul acasă”, îşi continuă doamna gîndul.
Am înţeles că nu are rost s-o întreb dacă a auzit cumva de oameni gospodari, de oameni care niciodată nu au stat prin anticamerele mai-marilor zilei să cerşească, ci au muncit şi şi-au făcut de toate, în pofida greutăţilor.
Curiozitatea însă m-a făcut să-i mai pun o întrebare: „Chiar vă plăcea să mergeţi la băile publice, să vă spălaţi în lighene dezinfectate cu hlor, să folosiţi săpunul de rufe şi pentru corp, şi pentru păr?”.
Femeia s-a luminat la faţă, a zîmbit fericită şi a răspuns: „Da. Era interesant şi vesel. Ne uitam una la alta şi rîdeam”. Nu aveau nici o grijă. Nu trebuiau să gîndească, nu trebuiau să caute noi modalităţi pentru a-şi schimba viaţa. Le era bine aşa cum era. Statul le făcea băi, statul îi spăla, statul îi hrănea, statul îi învăţa, statul le dădea apartamente. Acum, nu pot să se împace că toate acestea au dispărut odată cu tinereţea lor. Şi votează în continuare comunismul. Iar profitori, adică noii vechi comunişti, mai sînt cît frunză şi iarbă. Vor putere cu orice preţ, minţindu-l pe omul nostru naiv şi credul. Scopul scuză mijloacele. Este, cu siguranţă, fraza pe care o preferă ei acum.