Opinii / Daniela Dubanjiu: „Muzee doar cu numele?”

Am ajuns să confundăm adunarea unor obiecte vechi cu protejarea patrimoniului. Sunt două lucruri diferite. Primul este simplu. Al doilea cere muncă, oameni pregătiți și responsabilitate.

În ultimii ani, s-a răspândit o nouă metodă: fiecare sat trebuie să aibă un muzeu. Ideea este bună. Patrimoniul trebuie păstrat. Memoria unei comunități merită respect. Problema apare în momentul în care muzeul există doar ca idee, în documente și în planuri, fără să existe însă și în realitate. Când vine vorba de bani, răspunsul este același de fiecare dată: „Nu sunt.”

Nu sunt bani pentru un spațiu dedicat. Nu sunt bani pentru mobilier muzeal. Nu sunt bani pentru conservarea patrimoniului. Și, mai ales, nu sunt bani pentru un muzeolog. Dar, surprinzător, sunt bani pentru o plăcuță pe ușă, pentru o inaugurare și pentru câteva fotografii. În unele primării, denumirea pare să fie mai importantă decât instituția. Dacă scrie „Muzeu”, atunci sigur este muzeu.

Așa se nasc muzeele improvizate. Se golește o sală din școală, o cameră din bibliotecă sau un colț al căminului cultural. Nu pentru că acel spațiu este potrivit, ci pentru că nu necesită investiție. Se adună obiectele donate de săteni, se cumpără câteva vitrine sau nu și se face inaugurarea. Panglica se taie, fotografiile se publică, iar proiectul este considerat încheiat.

Din acel moment, muzeul trebuie să se descurce singur. Sau, mai corect spus, să se descurce cine are ghinionul să primească cheia. De regulă, cheia ajunge la bibliotecar. Sau la angajatul căminului cultural. Nu pentru că are studii în muzeografie. Nu pentru că a fost instruit. Pur și simplu pentru că este deja angajat. Din acel moment devine muzeolog prin simpla voință a administrației. În administrația publică locală, specialistul este adesea cel care are cheia.

Dacă întreabă de salariu sau de o fișă de post clară, răspunsul vine aproape reflex: „Dar oricum n-ai ce face.” Este poate cea mai sinceră definiție a modului în care administrația înțelege cultura.

În câteva cuvinte reușește să desconsidere o profesie întreagă și, în același timp, să transforme patrimoniul unei comunități într-o sarcină în plus. Fără salariu. Fără pregătire. Fără respect.

Un muzeu nu este un depozit cu obiecte vechi. Un muzeu înseamnă cercetare, evidență, conservare, documentare și educație. Toate acestea cer pregătire. Dar pregătirea costă. Iar improvizația este întotdeauna mai ieftină. În spatele fiecărui exponat există informații, metode și reguli pe care cineva trebuie să le cunoască. Dacă acestea lipsesc, patrimoniul nu este valorificat. Este doar depozitat. Diferența dintre un muzeu și o magazie nu o face vitrina. O face specialistul.

Ca și cum toate acestea nu ar fi suficiente, muzeele improvizate nici măcar nu funcționează ca muzee. Pentru că sunt în incinta altor instituții, ele pot fi vizitate doar în programul instituției gazdă. Dacă apar vizitatori, responsabilul trebuie să lase tot ce face și să fugă să deschidă ușa. Biblioteca rămâne fără bibliotecar, căminul fără angajat, iar muzeul fără un program propriu. Totul funcționează după principiul „vedem noi cum facem”. Doar patrimoniul nu ar trebui administrat după acest principiu.

Spațiul este, de cele mai multe ori, insuficient. Obiectele sunt înghesuite, unele rămân în cutii, altele ajung prin depozite improvizate. Vizitatorul vede doar o parte din colecție și pleacă având impresia că satul nu are mare lucru de arătat. Nu patrimoniul este sărac. Modul în care este prezentat îl face să pară astfel.

Patrimoniul unei comunități nu are nevoie de camere eliberate în grabă și de angajați transformați peste noapte în muzeologi. Are nevoie de investiții, de profesioniști și de respect. Restul sunt soluții ieftine, bune pentru rapoarte și fotografii de inaugurare. Istoria nu se păstrează cu panglici tăiate festiv.