Podcast / Efimia Apostol: „Dacă ar trebui să aleg între viață și muzică, aș alege muzica”

Efimia Apostol și-a dorit dintotdeauna să fie artistă, dar nu a fost admisă la colegiul de arte, secția muzică, așa că a studiat biblioteconomia. Acum trăiește printre cărți, fiind bibliotecară la Biblioteca Publică Raională „Grigore Vieru” din Călăraș.

Și chiar dacă nu a făcut studii muzicale, astrele s-au aliniat în așa fel încât de 46 de ani este și solista Orchestrei de Muzică Populară „Ciobănaș” din Călăraș.

Cum s-a întâmplat că nu ați fost admisă la colegiul de arte, iar de peste 40 de ani sunteți solista formației „Ciobănaș”?

Eu am vrut să devin artistă, îmi plăcea foarte mult muzica, am vrut ca să fiu totuși cineva în muzică, dar așa s-a primit… Mergând după absolvire la școala de iluminare culturală „Elena Sîrbu” din soroca, acum Colegiul de Arte „Nicolae Botgros”, ca să-mi încerc și eu abilitățile, adică să ajung acolo unde visam. Eu pe atunci trăiam doar cu cântecul și pentru cântec.

Deci, odată ajunsă la școala de iluminare culturală, mergând la examene, acolo mi s-a spus că nu am auzit muzical. Mamă, ce păcat, ce durere! Ar fi fost mai real să-mi dea o palmă decât să-mi spună că nu am auz muzical. Cât de mult iubeam muzica și uite, ei îmi zic că nu am auz muzical.  Și iată că am rămas la aceeași instituie, doar că la secția de biblioteconomie. Am terminat și am mers în sat bibliotecară. Așa și a început cariera mea de bibliotecară.

Cum ați ajuns să fiți solista Orchestrei de Muzică Populară „Ciobănaș”?

Eram în clasa a IX-a, făceam studiile în satul vecin și am avut un TVC la care am cântat un cântec a lui Teodor Negară care era foarte în vogă atunci – „E liniște în codrul verde”. Am fost chemată la bis de de vreo 6-7 ori. Până la urmă l-am cântat în lacrimi. Nu puteam să mă dumiresc, că e atât de bun cântecul ăsta sau eu îl interpretez bine. După care am participat la un alt concurs în care, în juriu era regretatul Grigore Duvidzon, el fiind pe atunci conducător

Orchestrei de Muzică Populară „Ciobănaș”.  L-a impresionat vocea mea și s-a apropiat de mine și mi-a propus ca să vin la repetiții în orchestră. Vai de mine, nu vă închipuiți ce am simțit atunci. Îmi ziceam, Doamne, oare chiar eu o să cânt pe scenă?  Cum? La Soroca mi-a spus că nu am auz muzical iar aici mă invită să când în orchestră?

Și am mers în orchestra mică, în 1977 și în 1978 am mers în Franța la primul meu concert.

Și vă dați seama când am văzut așa un public de vreo 10 – 12 mii de spectatori. Iar eu, un copil fiind, când am ajuns în fața microfonului, am uitat toate cuvintele. Atunci am început a cânta o strofă dintr-un cântec, o strofă din alt cântec, așa de tare ce m-am buimăcit. Dar totuși dirijorul m-a lăudat pentru că nu am ieșit pe scenă și m-am blocat, dar am ieșit din situație.

Și de acolo a început toată activitatea mea.  Am concertat prin multe țări, am cântat pe scene mai mari și mai mici, am participat la multe concursuri, unde am avut succese, chiar succese mari.

Deci verdictul pe care vi l-au dat cei de la Sorocca despre faptul că nu aveți auz muzical nu a fost un impediment pentru dumneavoastră, ci din contra v-a stimulat să demonstrați contrariul?

Da, așa e. Dar îmi amintesc de o situație când colegi de-ai mei din Călărași trebuia să susțină examene la secția muzicală și m-au rugat ca eu să le fiu solistă în timp ce ei vor fi dirijori. Am acceptat, am urcat pe scenă am cântat. Examinatorii au întrebat cine sunt și le-am zis că sunt de la biblioteconomie, am venit doar ca să-mi susțin colegii. Atunci ei s-au mirat cum de eu, cu așa voce, nu învăț la secția de muzică. Și atunci le-am spus clar: Am fost, mi-ați spus că nu am auz muzical, la care ei au rămas fără cuvinte.

De unde luați cântecele pe care le interpretați, câte le aveți în repertoriul dumneavoastră?

Dacă să fiu sinceră, multe cântece le-am preluat din repertoriul altor interpreți, care au fost și sunt pentru mine niște idoli.

Dar aveți piese în care menționați orașul Călărași? 

Da, la strigături: „Bine cântă ciobănașul, de răsună Călărașiul”, sau „Badea, ciobănaș la oi și le cântă din cimpoi, le cântă din fluieraș, ca la noi la Călărași”.  Astea sunt versurile compuse de Petru Căpitan, dirijorul actual a orchestrei.

Ce simțiți dumneavoastră atunci când îmbrăcați costumul național și ieșiți pe scenă, în fața publicului? 

Pentru mine, costumul național este un tot întreg, mă reprezintă, este țara din care provin, este satul de unde vin, este tot ce am eu mai sfânt.

Costumul național popular, îl aveți al dumneavoastră propriu? 

Da, eu am o colecție de costume populare, unele sunt cumpărate de la noi, de la meșterii populari, dar am și din România cumpărate, din zona Moldovei. Am vreo opt costume acasă.

Probabil că stau la loc de cinste, acasă?

Da, sunt foarte, foarte bine păstrate. Mă uit la ele ca la ochii din cap. Deci, așa cum am mai menționat, pentru mine, costumul popular este un tot întreg și nu aș renunța la el nici pentru o clipă.

De la cine ați luat acest talent – de a cânta? 

Mi s-a moștenit de la mama. Ea a fost o ființă mai melancolică. O auzeam cântând doar atunci când era mai supărată, când avea ea un necaz și cânta cântece mai triste.

În viața de zi cu zi sunteți bibliotecară. Cum se împacă cele două ocupațiile ale dumneavoastră?  Aveți timp suficient de mult ca să vă ocupați de ambele sau totuși una prevalează alteia?

Nu, cred eu că dacă ar fi să aleg între viață și muzică, aș alege muzica. Ea este totul pentru mine. Dar nu îndepărtez de mine nici activitatea de la biblitecă pentru că depun străduință în tot ce fac și aici.

Și cum se combină aceste două ocupații ale dumneavoastră? 

Atunci când întru în bibliotecă, eu uit că sunt în bibliotecă. Eu cânt și cântă și cărțile. Cred că se combină foarte bine.

Deci, biblioteca pentru dumneavoastră a devenit ca o a doua casă. Aici dumneavoastră petreceți cel mai mult timp.  În această ordine de idei, voiam să vă întreb: cum e să trăiți printre cărți?

Într-adevăr, așa și este, biblioteca pentru mine este o a doua casă. Deși acasă mă aflu mai puțin timp, doar noaptea când sunt la culcare, dar restul timpului prețios mă aflu la Biblioteca Publică Raională „Grigore Vieru” din orașul Călărași. Eu mă simt foarte bine printre cărți, deoarece, dacă rețelele sociale te bulversează, te stresează, atunci cartea îți dă puteri, te liniștește.