Opinii / Lucia Bacalu: „Ziua Mondială a Refugiatului nu e sărbătoare”

În această săptămână, am marcat Ziua Mondială a Refugiatului. Până la 24 februarie 2022, foarte puțini dintre noi înțelegeau cu adevărat ce înseamnă refugiat, ce înseamnă război. Știam doar din povestirile părinților, buneilor și străbuneilor noștri.

Îmi amintesc de scriitorul nostru, Efim Tarlapan, care povestea că s-a născut în câmp, sub un car, în timp ce părinții lui, ca multe alte familii din Măgurele, se evacuau, adică fugeau de urgia războiului. Atunci mi se părea doar o poveste curioasă, neobișnuită. Iată că nu e chiar așa. Vă imaginați prin ce a trecut mama lui, vă imaginați prin ce au trecut acei oameni?

Acum, că războiul e foarte aproape de noi, pentru mulți s-a schimbat viziunea. Sute de mii de ucraineni, milioane, și-au lăsat casele, și-au lăsat toată averea agonisită și au fugit. Au ajuns peste tot, au rămas acolo unde și-au găsit un acoperiș deasupra capului.
Sunt sigură că foarte mulți dintre ei sperau să revină acasă în câteva luni. Nu a fost să fie. Războiul, acest război declanșat de Federația Rusă, continuă și aduce zilnic victime omenești: copii, femei, bătrâni. De ce mor acești oameni? De ce trebue să moară? De ce trebuie să moară sute de mii de tineri, care își apară țara? De ce trebuie să moară, și de cealaltă parte, alte sute de mii de tineri, trimiși la război de minți bolnave?

Niciodată nu am înțeles esența războaielor.

De ce trebuie să fugă din propriile case oamenii? Uneori, ne supărăm pe refugiați. Unii dintre ei sunt prea irascibili, alții – obraznici. O fi. Dar cum oare ne-am fi comportat noi într-o asemenea situație? Și-a pus cineva această întrebare? De fapt, chiar dacă și-a pus-o, nu ai cum să știi răspunsul. E ușor a judeca, a da sfaturi atunci când nu ești pus tu într-o atare situație.

Vorbeam cu o ucraineancă, ce a venit la Ungheni și stă aici deja de mai bine de un an. În localitatea ei era învățătoare. Îmi povestea cu lacrimi în ochi prin ce a trecut până a-și lăsa casa. A stat zile în șir ascunsă într-un beci. Când a ieșit, a dat de un dezastru inimaginabil: case distruse, cadavre de-a lungul drumurilor. Oroare și groază. Cum să mai rămâi în asemenea condiții, mai ales când ai și copii?
Îmi zicea că, până la război, își dorea, ca tot omul, și reparație în casă, și mobilă mai frumoasă, și mașină… Acum nu-și mai dorește nimic. Doar pace. Și să revină acasă. Fie doar sub un acoperiș. Atât de neînsemnate i se par toate celelalte lucruri.

Oare s-a gândit acea femeie că va ajunge vreodată refugiată? Cu siguranță, nu. Așa cum nu ne gândim nimeni dintre noi. A vrut oare să ajungă refugiată? Sigur că nu.

De aceea ar fi bine să nu-i judecăm. Nimeni dintre noi nu știe ce-i cu adevărat în sufletele lor.

Da, și printre refugiați sunt persoane care fac probleme. Vorba ceea: nu-i pădure fără uscături. Dar marea majoritate au încercat să-și găsească și aici un rost, fie și temporar. Cunosc pe cineva care face voluntariat, altcineva s-a angajat și muncește. Sunt mulți dintre aceștia.
Nimeni nu știe când se va termina acest război nedrept față de ucraineni. Nimeni. Noi trebuie să rămânem oameni, indiferent de situație, de problemele pe care le avem, de dispoziție etc. Și să ne bucurăm că avem pace, că nu suntem nevoiți să luăm calea străinătății sau să ne ascundem prin beciuri pentru a ne salva viețile.

Ziua Mondială a Refugiatului nu e sărbătoare. E un îndemn la meditație și la acțiune.