Opinii / Lucia Bacalu: „Oameni fără trecut și viitor”

Câți ani au trecut de când limba de stat în Republica Moldova este limba română? 33! Voi scrie și cu litere: treizeci și trei, ca să fie clar pentru toată lumea. Și de când sărbătorim, cu fast, cu discursuri de tot felul și depuneri de flori pe la busturile poeților, „Limba noastră”, „Limba noastră cea română”? De 32 de ani!

S-ar părea că demult ar fi trebuit să cunoaștem cu toții limba de stat. Mai ales tinerii. Mai ales cei care au acum 30-40 de ani. Și nu doar s-o cunoaștem, ci și să o vorbim. Sau, cel puțin, să avem bunul simț să răspundem în română atunci când cineva ni se adresează în română. E atât de complicat? Se pare că pentru unii e complicat.

Intru, recent, într-un celebru magazin din centrul municipiului Ungheni. O duduie, la casă, începe să-mi vor-bească în rusă. Oi fi semănând eu cu o reprezentantă a vre- unei minorități naționale, care preferă să vorbească rusa? Poate. Nimic grav că mi s-a adresat în rusă, la fel cum nu ar fi fost deloc grav să mi se fi adresat în ucraineană, en-gleză sau franceză. Dar, din moment ce eu răspund în ro-mână, care, reamintesc, este și limba de stat a acestei palme de pământ, de ce continui să-mi vorbești într-o altă limbă?
În acea zi, am făcut niscaiva cumpărături. Domnișoara de la casă îmi spune răspicat cât trebuie să plătesc. Bineînțeles, în rusă. „Cât?”, o întreb în română. Răspunde într-o limbă română perfectă. Apoi continuă: „Кулек нужен?”. „Poftim?”, o întreb din nou. „Aveți nevoie de pungă?”, spune.

„De ce nu vorbiți în română, dacă vedeți că eu insist să vorbesc româna?”, o întreb. Îmi aruncă o privire de sus, dând parcă de înțeles că ea e șefa. Îmi pune cumpărăturile în pungă și mi-o întinde cu un „Пожалуйста” apăsat.
Dragă magazine, de ce-ți bați joc de mine? De ce mă discriminezi? Oare așa trebuie să se poarte angajatele tale? Înțeleg că-s obosite uneori, că trec prin fața lor zilnic zeci, dacă nu sute de oameni, fiecare cu nevoile sau ciudățeniile sale. Și totuși, dacă au acceptat un asemenea serviciu, trebuie să dea dovadă și de bun-simț, și de respect față de cei ce contribuie, inclusiv la salarizarea lor.

Cineva ar putea să-mi reproșeze: „Oare chiar asta e cea mai mare problemă a noastră la momentul de față?”. Da, și asta. Pentru că, din moment ce nu respecți limba statului în care locuiești, nu ai cum să respecți țara, oamenii ei, tradițiile și obiceiurile, cultura, etc. Nerespectându-le, nu ai cum să te implici, să-ți dorești o prosperare pentru orașul sau satul tău. În consecință, ajungem acolo de unde am pornit și avem doar pretenții ca cineva să ne dea, ca cineva să ne facă, să ne aducă, să ne rezolve problemele și tot așa mai departe. Ajungem oameni fără trecut și fără viitor, o republică fără popor.

Apropo, conform art. 1, p. (3) din Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, studierea și cunoașterea limbii de stat a Republicii Moldova, cel puțin la nivel de comunicare, sunt obligații morale ale tuturor cetățenilor ţării. Conform art. 1, p. 5, litera c) din aceeași lege, discriminarea lingvistică este interzisă.

Oare câți ani mai trebuie să treacă pentru a înțelege odată și odată care ne este una dintre obligațiile morale?

Mă simt foarte prost, știind că am abordat același subiect și cu 30 de ani în urmă, și cu 20, și cu 10, și, iată, sunt nevoită să-l abordez și acum. Dacă, la începuturi, încercam să găsesc și găseam unele circumstanțe atenuante, acum chiar nu mai înțeleg nimic.
Interesant, dacă acea domnișoară de la casă ar pleca, spre exemplu, în Italia și s-ar angaja într-un magazin, tot în rusă ar vorbi cu vizitatorii ce-i vorbesc în italiană?