Serghei și Iulia, doi tineri din Ucraina, au decis să se refugieze la Călărași, de dragul copilului încă nenăscut

La două zile după ce au răsunat exploziile la Odessa, doi tineri, Serghei și Iulia, ea fiind însărcinată în 4 luni, au decis să fugă din fața armelor și să se refugieze de dragul viitorului lor copil. Așa cum mai aveau locuri în mașină, s-au gândit să le ia și pe mătușa Elena, împreună cu fiica sa Tatiana de numai opt ani, dar și pe bunica lor bătrână. Pe ea a fost cel mai greu să o înduplece să-și lase apartamentul în care a trăit o viață.

I-am găzduit, pentru o noapte, la mine, pentru că eram în pană de idei și nu știam cum să-i ajutăm pe acești oameni necăjiți. Foarte mulțumitori și plini de recunoștință, ucrainenilor nu le venea să creadă că moldovenii pot da dovadă de atâta  mărinimie – să-i adăpostească în casele lor, să le dea să mănânce, să le ofere confort și toate astea, absolut, gratuit.

Astfel, tinerii ne-au povestit istoria lor printre lacrimi. Iar eu la rându-mi, am decis să le spun și cititorilor noștri prin ce au trecut aceste persoane.

Serghei este marinar. La cei 30 de ani ai săi a absolvit două facultăți, are un post de lucru bine plătit și zice că era mulțumit de viața sa de până la război, chiar dacă e nevoit să stea câte șase luni pe mare, fără să își vadă familia, iar deseori nici măcar să nu poată lua legătura cu ei, prin internet, zile în șir. Cu Iulia s-a căsătorit acum doi ani, iar vestea că vor deveni în curând părinți, i-a făcut cei mai fericiți.

Au putut să treacă hotarul cu mașina numai datorită faptului că Iulia lucrează contabil la una dintre vamele cu Republica Moldova. Colegilor li s-a făcut milă de ea și i-au lăsat să treacă. ”Mă simt foarte prost că mi-am lăsat țara la greu. Ar fi fost drept să iau arma în mână și să lupt, dar nu am putut să las femeile din familie să treacă prin calvarul acesta. Așa că am pus viața ca prioritate și am decis să trec hotarul, chiar dacă asta ar putea să îmi creeze mari probleme pe viitor și să risc să fiu pedepsit pentru faptul că am dezertat”, povestește, cu ochii licărid de lacrimi, Serghei.

Drumul până la Chișinău a durat cam două zile. Au stat la coadă ore lungi, care păreau să nu se mai termine. Bunicăi i-a crescut mult tensiunea, a fost lăsată să treacă fără rând, iar niște voluntari au dus-o într-o biserică, să stea la cald. Ceilalți au îndurat frig în vamă până s-au văzut în Moldova.

Într-un final au ajuns la un centru provizoriu din Chișinău, în care au stat câteva zile. ”Era destul de binișor acolo. Era cald, curat, iar oamenii binevoitori”, povestește Elena, mângâindu-și pe cap fetița cu ochii mari și plini de tristețe. Tatiana nu se desparte nici pentru o clipă de oița sa de pluș de culoare roz – unica jucărie pe care a luat-o de acasă. Telefonul său e plin de poze cu pisica pe care a dus-o la ceilalți bunici ai săi, care au rămas într-o suburbie a Odessei. Din când în când deschide telefonul și trage cu ochiul la pufoșenia de culoare gri, cu ochii ca soarele. Doar gândul că e la bunicii ei o mai liniștește. ”Le-a fost foarte greu primele zile, bunicilor, să trăiască printre bubuituri, dar acum zic că s-au obișnuit și încearcă să nu le dea atât de mare atenție. Ne facem griji imense pentru ei însă. Vorbim cât de des putem și încercăm să le ținem moralul sus”, povestește profund emoționată Elena, care are mereu privirea abătută, cel mai probabil fiind cu gândul la soțul său, care a rămas să lupte printre focuri, fiind militar de profesie.

După ce au stat câteva zile la Chișinău, cei cinci au decis că ar fi cel mai nimerit să meargă în Italia la mama Iuliei, care lucrează acolo de mai multă vreme. Au pornit din nou la drum și au trecut iar vama, de data asta în România. Pe drum fetele au plâns încontinuu. Serghei povestește că prin oglinda retrovizoare a văzut tot drumul ochi înroșiți și plini de lacrimi. ”Ca bărbat, deși am și eu sufletul răvășit, încerc să le încurajez cât de mult pot. Își mai înghit și ele lacrimile pentru o scurtă vreme, dar apoi o iau iar de la capăt”, a mai spus unicul bărbat din grup.

Părea că se termină coșmarul și înaintează spre o viață mai bună, când… au primit un telefon din Italia. Aveau să afle că autoritățile italiene au restricționat accesul refugiaților în zona în care mergeau, iar locuința în care stă mama Iuliei nu corespunde normelor pentru a primi un număr de cinci persoane. Vestea i-a luat prin surprindere și i-a lăsat fără de soluții de moment. Tot ce au putut face a fost să găsească un adăpost într-un centru provizoriu unde erau amenajate 60 de paturi. Au dormit acolo o noapte, după care au pornit din nou la drum. Văzând că nu se pot înțelege în vorbă cu românii, s-au gândit că în Moldova ar fi locul cel mai potrivit să se oprească pentru cel puțin două luni. Așa că au mai trecut vama o dată. Ajunși aici, nu mai știau încotro să o apuce. Au sunat la centrul care-i găzduise anterior, dar toate locurile se ocupase între timp.

Și aici am intervenit noi, împreună cu soțul Aurel, când a fost telefonat, pentru că el că se implicase și în alte acțiuni de voluntariat. I-am luat pentru o noapte la noi, până le-am găsit un loc unde să se instaleze. Acum, familia s-a mutat într-un centru provizoriu amenajat de Primăria Bravicea. Acolo vor sta o vreme cele patru femei, pentru că Serghei se vede nevoit să meargă la muncă în Franța, pentru a le putea asigura cele necesare femeilor din familia sa. Până una alta, cu toții s-au mai calmat, deși au sufletele împietrite de durere pentru ceea ce se petrece la ei acasă și din frica de necunoscut.

La Bravicea sunt cazați bine, hrăniți prin bunăvoința autorităților locale și se simt în siguranță. Doar bătrânica de aproape 80 de ani oftează într-una, rugându-se de toți să o ducă până la vama Palanca, pentru a se întoarce acasă. ”Oricum nu mi-a mai rămas mult de trăit. Mai bine să mor la mine acasă, decât undeva pe drum, unde m-a pride vremea”, spune dânsa. Ceilalți nici nu vor să audă, încurajând-o că în curând focurile vor înceta și vor reveni cu toții la viața de mai înainte.

Femeile au hotârât să stea în Republica Moldova pentru câteva luni, până se calmează spiritele în Ucraina.

Doina Harea