Ana Buza: ”Am înţeles că un profesor trebuie să fie un adevărat cameleon”

A trecut deja o lună de când Ana Buza este profesoară de engleză, cu acte în regulă, pentru elevii de la Liceul Teoretic din oraşul Călăraşi. De Ziua Profesorului, care se sărbătorește pe 5 octombrie, am decis să o luăm la întrebări despre profesia aleasă şi despre cum a ajuns la 23 de ani ai săi să fie atât de îndrăgită de copiii pe care-i învaţă.

Cum aţi primit vestea că aţi fost repartizată pentru a lucra trei ani în această instituţie?

Am absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Tiraspol, cu specialitatea dublă română – engleză. Vestea am primit-o chiar foarte bine. M-am bucurat enorm că am fost repartizată anume la mine acasă, la Călăraşi. Pot spune că e o onoare să lucrez aici, mai ales că am descoperit un colectiv de profesori cald, care m-au „adoptat” imediat și care mă sprijină atunci când am nevoie.

De ce profesor de engleză şi nu avocat sau economist, spre exemplu?

De mică am visat să fiu profesoară. Ştiţi jocurile celea din copilărie de-a şcoala? Ei bine, eu mereu am fost profesoară, iar prietenii mei se mai supărau uneori că doar eu le dădeam indicaţii şi le puneam note, fără să-i las şi pe ei să testeze acest joc de rol. Nu ştiu de unde acest vis, pentru că nu am pe nimeni din familie în domeniu, dar m-am legat de el și nu regret.

După o lună de profesat, cum aţi caracteriza munca unui cadru didactic?

Am înţeles că, pentru a fi profesor trebuie să fii un bun cameleon. Zic asta pentru că e nevoie să fii abil pentru a te face înţeles, dar şi pentru a putea lăsa în urmă orice urmă de supărare sau oboseală, astfel încât atunci, când intri pe uşa unei alte clase, să zâmbeşti şi să fii „proaspăt” în faţa elevilor.

Cum v-au primit elevii și care este relația cu ei, în funcție de vârsta pe care o au?

Relația cu elevii este chiar peste așteptările mele. Am elevi de diferite vârste – începând cu cei mici din clasele primare și terminând cu cei dintr-a opta. Ei bine, dacă cei mai măricei mă văd ca pe „una de-a lor”, dat fiind faptul că suntem mai apropiați ca vârstă, atunci cei mici sunt mai respectuoși și mă tratează ca pe un profesor în toată regula. Dar mă înțeleg de minune cu toți. Mă bucur să aud câte un „Hello!” de departe, chiar și prin oraș, nu neapărat în școală. Asta mă motivează să mă dedic și mai mult și să fiu mândră că mi-am ales o asemenea profesie frumoasă. Într-o zi un băiețel mi-a dăruit un balon în formă de inimă, iar o fetiță mi-a adus în altă zi tocmai cinci trandafiri culeși din grădina sa. Am rămas topită de gesturile lor, la propriu.

Pentru un cadru didactic tânăr, e dificilă trecerea de la teorie la practică?

Pe alocuri da. Și când spun asta mă refer în special la latura ce ține de întocmirea documentației. Mie personal mi-a venit un pic greu să fac proiecte de lungă durată, la toate clasele în care am ore. Asta pentru că până acum am exersat doar proiectele pentru o anumită oră. Dar toate pot fi depășite depunând muncă și având parte de sprijinul colegilor mai experimentați.

Mai aveți și alte pasiuni? Unde vă vedeți peste trei ani, atunci când expiră perioada de repartizare?

Printre pasiunile mele se regăsesc fotografiatul, îmi place mai ales să surprind peisaje din natură, dar și cântatul. Însă astea sunt doar hobby-uri. În ceea ce privește munca mea după cei trei ani, mă văd, categoric, tot aici, la Liceul Teoretic ”Vasile Alecsandri”. Iubesc ceea ce fac și sunt convinsă că în timp îmi voi întări crezul că atâta timp cât îți iubești profesia și o faci cu plăcere, nu mai observi greutățile și obstacolele din jur.

Doina Harea