FOTO / Experiența reporterilor de la Expresul, de dincolo de ușile „interzis” ale Secției Covid

O zi mai puțin obișnuită de sfârșit de aprilie. De jur împrejur roiau o mulțime de oameni grăbiți, majoritatea pentru a se aproviziona cu diverse cumpărături în preajma Sfintelor sărbători pascale. Totuși, în această zi, redacția ziarului Expresul se decide să efectueze o vizită la Spitalul Raional Ungheni, mai exact în Secția Covid.

Directorul interimar Vladimir Popovici s-a arătat foarte deschis și cooperant la inițiativa de a vizita Secția Covid din interior.

În constrast cu vâltoarea și agitația din oraș, la spital trona liniștea. Pe ici – colo mai puteai vedea câte un pacient, plimbându-se agale pe trotuare.

Am ajuns în cabinetul directorului interimar. După o serie de lămuriri referitor la zona în care va trebui să intrăm, dânsul ne-a condus la Secția I de COVID, anume Secția Boli Contagioase. De cum am deschis ușa, ne-a izbit un miros puternic și înțepător de dezinfectant.

Ne-au întâmpinat șefa Secției Boli Contagioase, Ana Gaviuc, alături de asistenta superioară, Olesea Albot. Directorul interimar ne-a explicat că zona în care am intrat e „cea curată”, unde nu există riscul de a ne infecta. Cealaltă parte, delimitată cu uși din termopane, având un paravan de peliculă destul de groasă, are rolul de a izola zona curată de cea infectată.

Echiparea…

Binevoitoare, medicul și asistenta ne-au primit în salonul în care erau depozitate o grămăjoară de combinezoane sterile. Pe o comodă tipic spitalicească, stau ordonate punga cu bonete și mănușile de unică folosință. Asistenta medicală e cea care ne explică regula după care ne vom echipa. Ea a fost cea care ne-a ajutat să ne echipăm. „Mai întâi, vom pune boneta pe cap și aveți grijă să vă ascundeți și părul”, ne ordonă dânsa. După ce firele rebele de păr stau „cumințele” sub bonetă, ne punem o pereche de mănuși. Apoi urmează masca. E ceva diferit față de ce purtasem noi până acum, iar asistenta e cea care ne oferă și de data aceasta ajutorul. „La început, poate să vă pară ceva mai înțepător mirosul pe care-l emană masca, un pic a dezinfectant parcă”, încearcă să ne explice dânsa.

Ne dă și câte un combinezon. Începem să ne îmbrăcăm. Iarăși, ne oferă ajutorul și ne inspectează dacă e pus bine. Face o tăietura la mânecă, atât cât să încapă degetul mare. Ne mai punem încă o pereche de mănuși, ce îmbracă și mâneca combinezonului. Urmează viziera. Acum, fiind echipate din cap până în picioare avem senzația că intrăm într-o zonă cu grad înalt de iradiere. Pe de altă parte ești conștientă că dincolo de paravan se află un alt fel de „iradiere”, însă nu cu metale grele, ci cu un virus invizibil, însă extrem de periculos.

Am început să înaintăm, iar zgomotul ușor produs de combinezoane și respirația ușor accelerată ne face să ne accentuăm simțurile, uitându-ne în toate părțile.

Dincolo de tavanul din peliculă…

Odată ce am ferit paravanul de peliculă, deschidem ușa și înaintăm. Medicul infecționist deschide ușa primului salon. E gol. „Cu câteva zile în urmă am externat pacienții”, ne spune dânsa. Lăsăm camera goală, ca să o deschidem pe cea a salonului în care se află trei pacienți, toți vârstnici. Un pacient stă în poziție șezândă, privindu-i neputincios pe ceilalți doi care stau culcați, având masca cu oxigen pe față. Dintre cei doi pacienți, el se simte mult mai bine. E deja internat de o săptămână și 2 zile, iar tratamentul administrat își face eficient efectul.

Ceilalți doi, vizibil sunt slăbiți, iar pacientul care ocupă primul pat din dreapta îl și recunoaștem. E un profesor de la școala de muzică din Ungheni. Vladimir Popovici îl întreabă cum se simte, încurajându-l totodată, spunându-i că o să se întremeze. Dânsul doar dă afirmativ din cap. Oxigenul la moment e mai important. Directorul mai vorbește cu cel de-al doilea pacient, întrebându-l cum se simte azi, oferindu-i careva indicații. Le urăm multă sănătate, lăsându-i să se odihnească.

Mai deschidem încă o ușă a altui salon, unde întâlnim două femei. Pacienta de 80 de ani din Cetireni stă cu geamantanul pregătit de plecare. „Aștept băiatul să vină să mă ia. Mă duc acasă”, spune mătușica radiind de fericire că la o vârstă atât de înaintată a avut rezistență și a ieșit învingătoare în lupta cu virusul, care îi provocase o pneumonie.

„Vecina” de salon, își ia cu grijă masca ce îi oxigenează corpul vlăguit, îi spune mai în glumă mai în serios „Ei, tu te duci, dar eu cu cine mai schimb vreo două vorbe?”. Mătușica nu spune nimic, doar ridică colțurile gurii, schițând un zâmbet scurt, ridică din umeri, apoi după un scurt oftat, o încurajează: „Ai să pleci și tu curând acasă”.

Medicul, înarmată cu aparatul care măsoară saturația oxigenului în corp, apucă inelarul pacientei care va mai rămâne un timp pentru supraveghere și continuarea tratamentului, și așteaptă verdictul: „99% saturația. Are o dinamică pozitivă!”, apreciază Ana Gaviuc starea de sănătate a pacientei, apoi adaugă „ Mai ales că venise la momentul internării cu doar 85%.”

Mai stăm un pic cu pacientele care nu contenesc cu laude la adresa medicilor și asistentelor medicale. „Nuștiu ce ne-am fi făcut fără de ajutorul lor”, spun la unison femeile.

Altă ușă, alt salon și alți pacienți. De data aceasta întâlnim un cuplu octogenar. De cum înaintăm mai mult în salon, o femeie trecută de 80 de ani stă pe șezute cu o carte de rugăciuni la căpătâi deschisă pe la mijloc. Își ațintește pe o fracțiune de secundă privirile spre noi, după care toată atenția îi este concentrată pe patul de vizavi, acolo unde soțul dânsei, întors cu fața la perete și cu ochii închiși, s-ar părea  că se „odihnește”. „Nu se simte prea bine”, ne spune însă mătușica. Sunt internați de o săptămână. La internare, povestește dânsa, ambii acuzau slăbiciuni, amețeau, aveau stări de greață, nu aveau poftă de mâncare.„Temperatură am avut acasă două zile, aici nu s-a mai ridicat”, afirmă pacienta.

De asemenea, ca și pacientele din salonul precedent, e recunoscătoare personalului medical pentru grija și asistența medicală pe care le-o acordă zi de zi. „Să ne lecuiască pe noi, da ei să nu se îmbolnăvească niciodată.”, spune Elena Crudu din Cetireni, în vârstă de 81 de ani. Cu toate că încă mai sunt slăbiți și nici pofta de mâncare nu le-a revenit, totuși dânsa e încrezătoare că împreună cu soțul se vor însănătoși și vor putea pleca curând acasă. „Eu știu că are să fie bine.” Cu greu ne-am putut desprinde de bătrânica care, dornică de vorbă, ne povestea necontenit despre aflarea ei în spital și despre cumsecădenia personalului medical. L-am lăsat pe soțul dânsei privind în gol, cu ochii ușor umeziți, înconjurat de liniștea spitalului și de grija necondiționată ce i-o poartă cea cu care și-a împărțit și zile mai bune, și zile mai grele.

În salonul vecin se află două paciente. Una dintre ele ocupă patul de lângă geam. Se află în spital de 14 zile. Se simte mai bine, iar acest fapt este confirmat și de zgomotul produs de oximetru care îi indică saturația oxigenului o valoare de 99%. Totuși, oboseala și frica încă nu au părăsit-o, citindu-i-se pe chipul palid, iar vocea stinsă trădează epuizarea fizică și emoțională. A încercat să se trateze la domiciliu, sub supravegherea medicului de familie, însă starea de sănătate se înrăutățea drastic, așa că i-a fost oferită o îndreptare la aparatul cu raze X. Rezultatele nu au fost deloc îmbucurătoare, fiind în aceeași zi internată. Printre lacrimi își aduce aminte de zilele cu pricina. Acum spune că a depășit ce a fost mai greu, totuși rugămintea a fost ca să nu-i fie divulgat nici numele, nici localitatea. „Nu m-am gândit niciodată că o să trec prin așa ceva, mai ales din cauza acestui virus”. E de la sine înțeles. A trecut prin perioade cumplite, fiindu-i afectat organismul de la antibiotice, provocându-i dereglări ale florei intestinale.

Cea de-a doua pacientă stă pe o parte, cu masca de oxigen și încearcă să-i explice medicului câte ceva, timp în care i se măsoară saturația.

„Pojghița” aburită și respirația accelerată

În iureșul care ne-am avântat prin saloanele cu pacienții afectați de Covid, pe vizieră începuse să se depună o „pojghiță” aburită, iar respirația să devină și mai accelerată. Devenea din ce în ce mai greu să respiri și să vezi prin viziera aburită. Și asta numai în jumătate de oră. Medicul Ana Gaviuc ne măsura din când în când saturația cu oxigen. E totul în normă.

Apoi, medicul ne conduce pe o ușă care dă în exterior. Înghițând cu nesaț aerul proaspăt ce răzbătea cu greu prin mască, ne avântăm în altă Secție de Covid. Imediat ce turnăm o cantitate semnificativă de dezinfectant pe mănuși, dăm de o ușă a salonului semideschisă, iar prin deschizătură observăm femeia de serviciu ce mătură prin salon. Aici vedem 3 pacienți.

Cât timp așteptăm ca să finalizeze cu ordinea prin salon, discutăm un pic cu medicul infecționist.

– În ce perioadă ați avut cel mai mare flux de pacienți?

– Februarie – martie. La moment, fluxul de pacienți e redus, oricum nu ne relaxăm, stăm în  tonus. De obicei, pentru patologia infecțioasă este caracteristic faptul că decurge în valuri. O perioadă crește brusc fluxul, după care se mai liniștește. Să sperăm să nu avem parte de așa ceva, dar vin sărbătorile pascale…

Discuția se oprește brusc, fiind invitați în salon.

Unul dintre pacienții Secției Covid e chiar un lucrător de la Unitatea Primiri Urgențe. E recent internat,  însă spune că se simte bine. „De marți sunt internat. Mai întâi am avut febră, după care ducându-mă acasă, starea mea se înrăutățise. M-am întors înapoi, am efectuat testul, mi-a ieșit pozitiv. Am făcut o bronșită, însă saturația e bună și nu am avut și nici nu am nevoie de oxigen”, povestește el.

Vladimir Popovici se duce direct la pacientul ce se află pe ultimul pat, de lângă geam.

Îi acordă întrebări dacă s-a mai ameliorat câtuși de puțin starea de sănătate, deoarece pacientul acuza probleme respiratorii. Îi era greu să se deplaseze până la ușă, simțea că se sufocă. Pacientul spune că e mai bine. „ Are probleme cu respirația, plus o cardiopatie.”, precizează directorul interimar.

Vladimir Popovici spune că secția se va închide, iar pacienții vor fi transferați în cealaltă secție de Covid, pe motiv că numărul de pacienți s-a redus, iar cazurile de infectare înregistrate pe țară a scăzut considerabil. „În cazul în care se vor mai înregistra valuri mari de infectare, să fim pregătiți cu suficient spațiu și să evităm suprapunere. Un pacient internat de o săptămână, să nu intre în contact cu o persoană internată de o zi”, spune. Referitor, la starea pacienților ce se află internați în Secțiile Covid, directorul interimar al Spitalului Raional Ungheni spune că „Starea acestora e stabilă.”

Și aici, „excursia” nu chiar deloc plăcută, prin Secția Covid, se termină. Am revenit în secția de Boli Contagioase, într-un alt salon pentru a ne dezechipa. Lampa bactericidă aproape tot timpul este conectată.

Dacă la început asistenta medicală ne-a explicat și ne-a ajutat cu echipamentul, la finalul vizitei, deja medicul infecționist, Ana Gaviuc ne ordonă să privim procesul de scoatere a acestuia. „Este foarte important cum vi-l scoateți, pentru a evita atingerea echipamentului de piele sau de haine”, spune ea. Urmărind-o, ne-am scos și noi echipamentul sufocant.

„Prelucrează mâinile. Scoate prima pereche de mănuși pe dos. Dezinfectează mâinile. Scoate viziera. Stropește-o cu alcool. Dezinfectează mâinile. Scoate gluga îndoind-o înăuntru, treptat descheie combinezonul și cu mișcări din interior spre exterior rulează costumul până jos. Dezinfectează mâinile. Scoate masca. Dezinfectează mâinile. Scoate boneta. Iarăși dezinfectează mâinile. Totul se aruncă într-un tomberon și se închide. Se scot ultimele perechi de mănuși pe dos, se aruncă și se dezinfectează mâinile” – cam aceasta este procedura de dezbrăcare a echipamentulului.

La final, pe chipurile tutoror au rămas „dovezile”. Urmele roșii de la mască sunt accentuate și impregnate pe obraz, iar de la bonetă – pe frunte, „purtându-le” pe față până la sfârșitul zilei.

 Discuții cu medicul infecționist Ana Gaviuc

După o spălare minuțioasă a mâinilor și după încă o procedură de dezinfectare a acestora, dar și a echipamentului pe care l-am avut cu noi (aparat de fotografiat, reportofon), profităm de moment și discutăm cu medicul despre experiența Covid. „Pot să vă spun cu certitudine că am parte de o experiență de care nu orice doctor în viața sa a avut parte de așa ceva”, spunea ea.

Chiar și așa, Ana Gaviuc, spune că îi face plăcere ceea ce face, chiar dacă e conștientă că e supusă riscului zilnic. „Chiar dacă mă aflu că pe o butelie cu explozibil, îmi place ceea ce fac, e mediul meu”, spunea ea. De asemenea, povestește că de fiecare dată când tratează un pacient cu succes simte o satisfacție imensă și mai ales, faptul că ea, prin lucrul pe care-l exercită poate fi de folos societății. Însă, în cazurile grave, când pacientul pierde lupta cu boala, sau din motivul că se adresează tardiv la medic, încearcă să le ajusteze tratamentul corespunzător, uneori însă, din păcate, nu mai poate face nimic pentru această categorie de pacienți. „Atunci mă doare. În primele luni, în genere eram afectată psiho-emoțional.”

Acum, spune medicul Ana Gaviuc, e mai „călită”, însă totuși o afectează enorm fiecare pierdere a unei vieți curmate de virusul SarsCov2. Realizează acum când face o retrospectivă că a fost chiar greu. Mai ales, că fiind medic infecționist, nu a știut cum să lucreze cu maladia respectivă. Spune că doar experiența căpătată zilnic, poți afla mai mult despre specificul, particularitățile virusului.

La final, medicul Ana Gaviuc ne-a adus, încă o dată, aminte să ținem cont de regulile contra Covid-19, în pofida faptului că ne-am imunizat contra virusului. ”Aveți grijă de sănătatea dumneabvoastră, dar și a celor din jur. Știu că se apropie sărbătorile și vrem să ne întâlnim cu toții, dar pandemia va trece și va fi bine”, a menționat dânsa.

NOTĂ: Noi, reporterii de la Expresul am fost echipați în combinezoane mai puțin de 90 minute, însă am reușit să înțelegem prin ce trec medicii și asistenții medicali care stau echipați și câte 4 ore în astfel de echipament. E complicat, e destul de complicat, vă putem spune din propria experiență. Iar în ceea ce privește starea pacienților și atmosfera din saloane, chiar dacă acum nu este un flux atât de mare de bolnavi, totuși este apăsătoare. Iar lacrimile și cuvintele celor internați acolo dor și te pun serios pe gânduri.

Pacienții au solicitat ca identitatea lor să fie nu fie făcută publică și, implicit, ne-a rugat să nu postăm fotografii cu ei.

Autor: Tatiana Tesliuc

Fotografii: Natalia Junghietu