INTERVIU. ”Vai, sireaca celuloză!…”

Interviu cu Ghenadie Nicu, poet, publicist (realizat pe 13 februarie 2008)

Născut la 13 februarie 1963, în orașul Bălți, din părinți intelectuali. Absolvent al Facultății de Litere a Universității de Stat din Chișinău. Doctorantură la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al Uniuniii Jurnaliștilor din Moldova. Autor al volumelor ”Calmant pentru alter ego” (1992; premiul Societății culturale ”Agora” din Botoșani) și ”Deșertul consoanelor” (2003; premiul Salonului Internațional de Carte Românească de la Iași, Ediția a XII-a; premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova). Prezent în antologia ”Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene” (1995).
A decedat la 19 august 2019, la vârsta de doar 56 de ani.
Ghenadie Nicu (Gh.N): Păi, să-i dăm drumul, cum spunea odată (tic de care nu cred că să se fi despărțit între timp, pentru că pielea rea și răpănoasă, alias – în cazul de față – bine îndoctrinată, ori… n-o mai vota, că-i tot aia) NikSer (Nikolai Sergheevici Gaviuc, președinte comunist al raionului Ungheni – nota red.), personaj din stirpea lui Louis de Funes, cu o mimică la fel de elcoventă, păcat că a ales irigațiile – am fi avut și noi un comediant de treabă și, astfel, măcar o șansă de glorie internațională…
Lucia Bacalu (L.B.): Eu vreau să începem cu ceva mai serios. Ce zici de Sfânta Scriptură?
Gh.N.: Nu cred că este punctul meu forte; și asta în condiția în care – vai mie, ca breslaș ce mă aflu – poeții, cei născuți, iar nu făcuți, cu o expresie care i-a plăcut lui Nicolae Manolescu, sunt, în fond, niște hierofanți, tangibili oricum celor sfinte.
Sunt, totuși, intrigat să aud, adică, pardon, să citesc întrebarea (fiindcă – aviz viitorilor noștri lectori – vorbim scriind, har messenger-ului și internetului!).

L.B.: În Evanghelia după Marcu găsim, în capitolul 6, versetul 4, o expresie care, de fapt, e cunoscută de toată lumea: ”Nu este prooroc disprețuit decât în patria sa”. Să fie oare așa?
Gh.N.: Aha, încep să înțeleg încotro bați! Nu știu însă dacă am cheful s-o dăm atât de vădit pe social. Întrebarea ta, dacă nu derivă direct, e complementară oricum – am această impresie – afirmației lui Iulian Filip cum că ”poetul e persoană publică”. Mă rog! Am însă, întrucât mă privește, altă opinie în această privință: public, cel mult, e suferința poetului, mai exact expresiile ei. Oh, dar în ce grad anume, nu risc să-mi dau cu părerea, căci vie e și azi amara observație de peste vremi a lui Dimitrie Cantemir…
L.B.: Hai să te întreb direct: câtă lume, crezi, a citit versurile  poetului Ghenadie Nicu, a citit publicistica sa? Câtă lume a înțeles ce a scris Ghenadie Nicu? Să fie vorba de expresia din Sfânta Scriptură sau, vorba ta, de observația de peste vremi a lui Dimitrie Cantemir?
Gh.N.: Să-ți răspund și eu printr-o întrebare: crezi cu adevărat că audiența e un criteriu al esteticului? Faptul că în mirificul ’90 s-au declamat poeme în Piața Marii Adunări Naționale  – unele aplaudate frenetic – nu reprezintă deloc un certificat de valabilitate în acest sens. Priza la public nu condiționează în chip necesar valoarea. Excepțiile – extrem de puține și nu s-ar zice că foarte fericite, a se vedea istoria literaturii – confirmă această inexorabilă regulă.
Poezia are un regim special, e un cod care cere inițiere și o capacitate empatică mult peste medie în același timp. Nu e nicidecum o lectură de plăcere, te asigur în modesta mea calitate de cronicar literar (cu largi și reprobabile intermitențe, helas!), ci un exercițiu anevoios și aspru de cuminecare.
În aceste condiții, crâncene s-ar zice (la apetența noastră pentru carte!), de erudiție și sensibilitate, n-o pot priza decât prea puțini: e un domeniu aproape ezoteric, interzis vulgului. Așa că nu-mi fac iluzii deosebite apropo de receptarea poemelor mele. Te pot asigura însă de impecabila calitate a celor care le-au interpretat: cronicile lor mă onorează și ei, da, îmi răzbună întrucâtva frustrările.
Cât despre publicistică, iată realmente o temă de discutat! Cum împaci aici nevoia – organic, întrucât mă privește – de a fi propriu, absolut conform cu tine însuți, în exprimare, cu tranzitivitatea demersului tău – impusă, ea, de rigorile presei? Cu alte cuvinte, de a comunica în stilul ce ți-e dat, fără vreun rabat și simplicitate, număr de cuvinte în propoziție etc., cum ne învăța odată, la ”Sfatul Țării”, Valeriu Reniță (papagalicind, de fapt, niște reguli transoceanice, cam stupide după mine – dar asta e altă gâscă, deocamdată). Căci suntem chiar felul nostru de a vorbi, spre a-l parafraza pe Buffon, și dreptul la stil trebuie să fie inalienabil ca și celelalte. Sigur, în limitele urbanității și ale bunului-simț – ca să nu intre unii prea adânc la idee!…
A trebuit, spre a-mi relua gândul, să mă bat mereu pentru menținerea unui cuvânt sau altul în textele mele, să dovedesc oportunitatea în context a cutărui sau cutărui termen, să-l justific cultural, politic sau economic; ori argotic, la urma urmei. Să înfrunt, de fapt, ceea ce aș numi – cu gândul la Maiorescu – prejudecata neologismelor. Teribilă prejudecată!
Ea vine – nu descopăr nimic – dintr-o mare izolare culturală și, bine și meticulos radiografiată (cu uneltele criticului literar, dar și ale sociologului și poate chiar ale filozofului culturii, apanaj, actualmente, doar al academicianului Cimpoi, din păcate), și-ar revela hidoasele rădăcini proletcultiste. Poate de aceea (deși, evident, nu numai) am început să scriu în presa română – sunt patru ani deja de cronici săptămânale – unde, trebuie să spun, am confortul deplin al opiniei și stilului. Versetul 4 se confirmă în acest caz, așadar…

L.B. Ai și aici confrotul deplin al opiniei, nu și al stilului, recunosc. Audiența, ai dreptate, nu este un criteriu al esteticului. Totuși, în cazul presei moldovenești, contează mult. Contează ca mesajul tău să ajungă la cât mai multă lume. Cum poate ajunge atunci când această lume, în marea ei majoritate, nu înțelege jumătate din cuvintele pe care le folosești?
Gh.N.: Întrebările tale – sorry că nu te cruț – sunt cam abrupte și reducționiste și cer fatalmente nuanțări și precizări.
Te fac pentru început atentă la faptul că, probabil premeditat, cu miza de a-ți incita interlocutorul, deoarece e greu de crezut că tocmai un ziarist cu experiența ta poate fi sincer convins de asemenea gogoși, comiți o mică mare demagogie: care confort, și încă deplin, i-auzi, al opiniei într-o țară opresată de comuniști!? Unde poți spune la noi, franc, fără riscul că a doua zi, de nu cumva chiar în clipa următoare, nu te calcă SIS-ul, procuratura, Departamentul anticorupție și ce organe va mai fi având caritatea de stat și de partid, că regele e gol și că dovedește, din ce în ce mai frecvent – vezi ultimele potlogării românofobe ejectate la vârf – o demență galopantă, o paranoia de tratat în ospiciu, cu gratii la ferestre, musai pentru a stăvili contagiunea?
”Jurnal de Chișinău” și ”Timpul” – dacă mi le invoci – sunt excepții, tragice aș spune, de la regula generală a lașității în presa autohtonă. De altfel, m-ar tenta un doctorat în chestiunea probității presei noastre, mai cu seamă a celei locale: domeniu unde spumegă amatorismul, incultura, labilitatea morală și – vai, sireaca celuloză! – agramatismul. De competența abordării, de percutanța demersului gazetăresc mai bine tac: sunt fenomene practic intruvabile. Pișcături ușurele, aluzii cețoase, mișelie dreasă ca echidistanță, vezi, Doamne, – cam astea ne sunt ”curajul” și ”profesionalismul”, cu toată răstrâmbițata independență.
Opinia (spre a nu-i mai condiționa, donquijotește, și confortul) are în Basarabia acestui moment doi adversari ireductibili: teroarea de stat și mediocritatea, adesea crasă, profesională, dar mai ales deontologică, a emițătorilor săi.
În mod fatal, cu excepțiile amintite și cu alte câteva, poate, ea nu formează, cum se impune, ci malformează. Presa noastră, alături de politicieni, ba chiar înaintea lor (fiindcă ”bună sau rea, politica se face cu ziare”, zice Arghezi undeva și pe bună dreptate), poartă o vină extrem de grea pentru starea actuală a societății. Ce folos că este accesibilă, dacă dă mereu cu oiștea în gard și hojma sparge oale?
Contează, cum să nu, ca mesajul să ajungă la destinatar, este, nu neagă nimeni, imperioasă larga lui difuzare. Dar ce fel de mesaj? Nu-mi amintesc să-și fi pus cineva – programatic – această întrebare. Or, ăsta e un aspect cu totul principial.
Problema accesibilității este, riguros vorbind, cel puțin în condițiile noastre de derută ideologică și identitară (nu-i auzi pe uniii pretinzând că vorbesc ”moldovenește” în cea mai pură limbă română!? – unde aiurea mai face pe el omul într-un asemenea hal?) secundară față  de ceea ce s-ar numi calitatea ideilor și buna lor orchestrare. Înaintea cuvintelor pe înțelesul majorității avem nevoie de idei fericite, în stare să ne scoată din impas.
În fine, chiar dacă mă tentează să te amendez pentru șarja – amicală, vreau să cred – din ultima parte a întrebării tale (aș, chiar jumătate!), o să-ți răspund serios: DEX-ul este cel mai puternic antidot împotriva ignoranței. Aud că unii pun ”pe cheptu’ copchilului”  sute de verzișori, dar nu se îndură să-și cumpere o carte atât de indispensabilă unor suflete ca ale noastre – rupte de veacuri de matricea lor culturală.
L.B.: Frumos spus. Nu crezi însă că aici, la noi, pe meleagurile mioritice, ignoranța, lipsa de profesionalism, amatorismul sunt cele mai comode stări pe care le poate avea omul? La ce i-ar mai trebui DEX-ul? Ție la ce ți-au folosit până acum, în Republica Moldova, la Ungheni, cunoștințele și talentul?
Gh.N.: Dacă ar fi doar comode, ce ți-ar fi! Dar sunt și profitabile! Nu vezi ce averi adună agramatul? Ce prosper e azi analfabetul? Ce iute escaladează scara ierarhică individul cu idei puține și fixe? Când auzi câte un areopag de reprezentanți făloși nevoie mare cum dă câștig de cauză nulităților dintre cele mai crase, te ia cu frisoane și te întrebi dacă nu cumva în locul democrației bunului-simț și competenței, cum nădăjduiam atâta primăvara trecută, am votat în realitate o democrație a arbitrajului și intereselor meschine: aceeași Mărie, dar cu altă pălărie?
Teamă mi-i că nu regimul politic se schimbă la noi (și e îndoielnic că o exista ca atare!), ci doar găștile alternează, bătaia dându-se pentru un loc mai în preajma tacâmului. Dar ce mai tura-vura: democrația noastră e încă o dictatură a culiselor.
În aceste condiii, ce mai pot fi talentul și cunoștințele decât un bibelou de porțelan, vorba lui Minulescu: fermecător, dar absolut inutil și, evident, deloc lucrativ…