EDITORIAL | Lucia Bacalu: Prizonieri ai mentalității sovietice

Am fost la film. Mi-am dorit foarte mult să văd proaspăta peliculă a regizoarei Leontina Vatamanu, ”Siberia din oase”. Nu am ratat ocazia și am mers la Cornești, unde fusese anunțată proiecția acesteia.
Dar nu voi vorbi despre film, chiar dacă și acum mă mai urmăresc imaginile și istoriile celor patru ”copii ai Siberiei”, iar emoțiile au rămas la fel de intense.
Vreau să vorbesc despre cultura noastră și cei șapte ani de-acasă.
Primul om pe care l-am întâlnit în localul unde urma să fie proiectat filmul la Cornești a fost chiar producătorul acestuia, Virgil Mărgineanu.
Pentru cei care nu cunosc, voi spune că Virgil Mărgineanu este directorul general al Casei de Filme OWH TV STUDIO, președintele Festivalului Internaţional de Film Documentar CRONOGRAF, președintele Uniunii Cineaștilor din Moldova. Multe ar mai fi de spus despre el, dar mă opresc aici.
Ei bine, știți ce făcea în acel moment dânsul?
Căra scaune pentru cei ce urmau să vină să vizioneze filmul.
Nu a așteptat să fie întâmpinat cu pâine și sare, nu a așteptat ca cineva să se gudure pe lângă el.
La o adică, omul nostru, trebuie să recunoaștem, nici nu prea cunoaște cine e Virgil Mărgineanu, sau Leontina Vatamanu, sau Mihail Agafița, sau Petre Racoviță, sau atâtea alte personalități admirate și aplaudate în lumea toată.
Omul nostru, în schimb, îl cunoaște pe un președinte de raion și mai că nu se culcă în fața lui; omul nostru îl cunoaște pe un șefuleț oarecare, pe un deputat, pe care tot el l-a ales și, în loc ca acesta să se închine omului de rând, se întâmplă invers.
Dar să revin la Virgil Mărgineanu. Dânsul a considerat că e firesc să se implice, ca oricare alt om educat, pentru a crea condiții cât mai bune spectatorilor. Mai mult ca atât, intrând în sală, nu a așteptat ca lumea să-i facă loc, sau să se ridice în picioare și să-l aplaude, deși, dacă tot veni vorba, ar fi meritat pe deplin.
După ce a rostit câteva cuvinte, s-a așezat într-un colț și a urmărit cu atenție – a câta oară! – filmul.
În acele momente, mi-am amintit de un alt caz, de acum trei ani.
Fusesem la un eveniment la Florițoaia Veche. Printre cei prezenți se număra și Petre Racoviță, celebru bariton, solist al Teatrului de Operă și Balet din Chișinău, maestru în artă. Și el, la fel de modest ca Virgil Mărgineanu.
La un moment dat, își făcu apariția o suită de aleși locali, veniți ”de la raion”. Doamne, câtă agitație, câtă vâlvă, câte plecăciuni! Și câte zâmbete de satisfacție totală din partea acestora.
Au luat loc cu toții la o masă instalată chiar afară, la umbră  – cum fără prezidiu? Asta, în timp ce zeci de localnici stăteau în soare. Petre Racoviță își găsise și el un loc în preajmă, lângă consătenii săi.
Sesizați diferența?
Sigur că e vorba și de intelect, și de cei șapte ani de acasă. Cu cât lipsesc mai mult, cu atât tupeul e mai mare. Pe de altă parte, vina e și a noastră, a tuturor, că îi cocoțăm pe piedestale pe cei care ne-au bătut pe la porți, ne-au rugat, ne-au implorat să-i votăm, promițîndu-ne marea și sarea.
Iar ei, odată ajunși în fotolii moi, și-au imaginat că sunt Mesia, că atâtea au mai făcut și fac pentru popor, nu ca un Mărgineanu, un Racoviță sau Agafița!
Atâta timp cât nu ne vom aprecia adevăratele valori, vom rămâne prozonierii mentalității sovietice, de care nu vrem să ne debarasăm, dar care tare mult rău ne mai face.