EDITORIAL | Ala Mutilica: Uneori, ar fi bine să nu ardem toate podurile

Cel mai mare dar pe care îl risipim este copilăria. Este singura vârstă, când nu avem frică de viitor. Cândva, poveștile și basmele unde binele învingea răul făcea parte din realitatea noastră. Ne jucam cu păpuși făcute din cârpe. Băieții aveau arme făcute din lemn, iar războiul era doar o joacă. Ne jucam de dimineața până seara. Alergam toată ziua desculți prin iarba și praful de pe drum. Făceam oameni de zăpadă cu nas din morcov și cărbuni în loc de nasturi. Făceam harbujei din praful din drum. Umblam toată măhala la furat cireșe. Fugeam pe ascuns la iaz să ne scăldăm.
Pe vremea aceea nu ştiam ce înseamnă calculator, laptop, tabletă sau telefon. Nimeni nu avea niciun dispozitiv de acesta. Dar toată lumea se simţea bine. Telefonul de venit în casă era un strigăt de la poartă. Nu știam de dușmănie sau invidie.
Acum, toți sunt ocupați, obosiți și singuri. Revenim tot mai rar pe ulița copilăriei. Iar copilul din noi a rămas uitat acolo. Ne mai cuprinde uneori dorul copilăriei, dar lăsăm pe mâine. Iar acel mâine nu mai vine.
Gail Carson Levine scria: ”Atunci când devii adolescent, pășești peste un pod. Poate că ești deja pe el. Pe celălalt mal este maturitatea. Copilăria este în spatele tău. Podul este făcut din lemn. Pe măsură ce pășești peste el, podul arde în spatele tău”.
Cât de adevărat. Am ars toate podurile. Toate amintirile au rămas doar în niște poze îngălbenite de timp. Am înțeles prea târziu că, copilăria nu e coadă de șopârlă.
Anii trec, ne maturizăm. Copilăria dispare. Devenim insuportabil de serioși și vajnici. Zâmbim mai puțin, nu ne mai bucură nimic ce ni se oferă. Avem gusturi și pretenții rafinate. Uităm să roșim atunci când greșim. Nu mai sărim în sus de bucurie când cineva ne îndeplinește o dorință multașteptată. Și pățim la fel ca în povestioara dată.
”Odată, într-un sat, trăia un țăran care era veșnic nemulțumit de soarta sa. Întotdeauna bombănea și avea ceva de reproșat. Așa se face că, într-o zi, pe când se întorcea de la târg, țăranul începu să bombăne de unul singur: ”Ei, ce soartă am și eu. Alții sunt bogați sau sunt ajutați de rude și prieteni. Dar, pe mine nimeni nu mă ajută, nimeni nu îmi dă nici un capăt de ață. Nu e dreaptă lumea asta: adică de ce unii să primească atâtea daruri, iar pe mine să nu mă bage nimeni în seamă? Nici măcar Dumnezeu nu mă ajută”.
Tocmai când zicea asta, în fața sa apăru un înger îmbrăcat în lumină. Era frumos cum nici nu vă puteți imagina! Și cu o voce dulce ca o muzică prea frumoasă, îi spuse țăranului: ”Omule, bunul Dumnezeu m-a trimis la tine să îți alung amarul. Am venit să-ți dăruiesc o comoară, ca să scapi de toate grijile”.
Țăranul rămăsese încremenit, nu-și putea crede ochilor: așa minune și așa noroc să dea peste el!
”Ooo, dar îți mulțumesc din suflet, dragă îngerule! Și? Unde e comoara?” Îngerul zâmbi și zise: ”O vei primi îndată! Însă frumos ar fi ca, mai întâi, să-mi dăruiești și tu ceva, nu-i așa?”
Țăranul se scărpină în cap: ”Păi, n-am cu mine altceva decât acest coș cu fructe”.
”Fructele sunt foarte bune. Mulțumesc!”, urmă răspunsul.
Țăranul puse jos coșul și se aplecă să caute prin el. Scoase mai întâi ditamai pepenele. Era copt și frumos de-l mâncai cu ochii. Nu se îndura să se despartă de așa frumusețe de pepene. Îl puse alături și mai căută în coș. Scoase o gutuie mare, de-ți lăsa gura apă. Parcă n-ar fi dat-o nici pe ea. Căutând, mai găsi mere, piersici și alte fructe. Pe fundul coșului găsi o nucă. Încântat, îi întinse nuca îngerului: ”Poftim, ți-o dăruiesc cu drag! Acum îmi dai comoara?”
”Desigur, spuse îngerul, luând nuca din mâna omului. Poftim, ia-o!” Și întinse țăranului nuca înapoi.
Acesta încremeni: nuca era acum toată din aur curat. Ce minune! Ce noroc pe capul lui! Țăranul ținea în palmă nucă de aur și nu mai putea de bucurie. Se aplecă, luă pepenele de jos și îl ridică să i-l dea îngerului. Dar ce să vezi? Îngerul dispăruse. Omul era din nou singur, în mijlocul drumului, având alături coșul cu fructe.
”Of, ce ciudă îmi e, zise în sinea sa. De ce i-am dăruit îngerului cel mai mic fruct? Ce zgârcit am fost! Trebuia să-i fi dat tot coșul cu fructe, iar el mi-ar fi înapoiat un coș plin cu aur. Așa, am dat doar o nucă. M-a răsplătit după inima mea!”
Morala: Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adîncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune.