Așa am cunoscut-o pe Tiotea, femeia ce a trecut prin calvarul deportărilor din 1941

Prin anii 1988-1999, am decis să ne construim propria casă în orașul Cornești. Era un loc superb, sub pădure.
Primăria ne-a oferit terenul, am reușit chiar să achiziționăm piatra pentru fundament, să pregătim terenul.
Aveam pe atunci o dădacă pentru copiii noștri. A fost, anterior, și dădaca mea, căreia îi spuneam simplu: ”Tiotea”.
Nu știu de ce, nu știu de unde s-a luat acest apelativ.
Ulterior, am început să-i zicem tanti Sonea și mult mai târziu am aflat că, de fapt, o cheamă Vasilița, Vasilița Nastasiu.
Era o adevărată sfântă: foarte iubitoare, cu o mare credință în Dumnezeu. Niciodată, dar absolut niciodată nu am auzit de la ea să vorbească pe cineva de rău.
În momentele de tristețe, își încrucișa mâinile, își pleca ochii și stătea așa minute în șir, fără să scoată o vorbă.
Atunci când a aflat că vrem să ne construim o casă, ne-a chemat lângă ea și a luat poza-i caracteristică momentelor sale de tristețe. Apoi, cu lacrimi în ochi, ne-a implorat să renunțăm la idee.
”Eu, cu fostul meu bărbat, am muncit mult, ne-am ridicat o casă la Condrătești, aveam pământ, gospodărie frumoasă… Nu aveam odihnă cât e ziulica de mare. Ei și? În 1941, într-o noapte, ne-au ridicat și ne-au dus în Siberia. Într-un an, mi-au murit amândouă fetele, Aurica și Lucica. Nu au rezistat sărmănelele la frigul de acolo… Parcă mi-au tăiat mâinile. Și acum mă dor. De ce? Că am vrut și noi să aveam căsuța noastră?”, a spus cu tristețe, apoi, cu glas tremurând, a continuat: ”Vă rog din suflet, dați înapoi pământul, nu vă trebuie casă! Bucurați-vă de ce aveți. Îmi plânge inima când mă gândesc ce vreți să faceți”.
Nu-i plăcea să vorbească despre acea perioadă a vieții sale, despre chinurile prin care a trecut. Doar foarte și foarte rar, putea să spună câteva vorbe despre un eveniment sau altul din viața ei.
Așa am aflat că nu a mai rezistat și a fugit din Siberia, lăsând acolo unicul copil care-i mai rămăsese, fiul Eugen. Bărbatul ei, zicea dânsa, își găsise o altă femeie și nu mai avea nevoie de ea. Aproape zece ani nu a mai știut nimic despre feciorul, pe care i-l zmulsese din mână, în ultimul moment, fostul ei soț. Legătura între mamă și fiu nu a mai putut fi refăcută. Băiatul a vizitat-o, în câteva decenii, doar de cinci-șase ori. Nici măcar atunci când a fost anunțat că mama lui e pe moarte, nu a venit. A fost prezent, însă, la înmormântarea ei.
Ea, Tiotea noastră, își găsise alinare în noi, cei care-i deveniserăm foarte aproape.
Altă dată, a povestit cum a venit un uncheaș la ea, după ce se stabilise cu traiul în orașul Cornești, Ungheni, s-o ceară de nevastă. Ceea ce a lăsat-o fără cuvinte a fost faptul că acel bărbat purta sacoul fostului ei soț. ”Am înțeles atunci că el a făcut denunțul ca să fim duși în Siberia”, a spus, după care a tăcut mult timp.
Nu i-a zis nimic. I-a refuzat delicat propunerea. Și niciodată nu am auzit să-l vorbească de rău măcar pe el, cel care i-a distrus viața.
Știam că, fiind fugară, a fost adăpostită și ajutată mult de bunelul meu, preotul Serghei Doina.
După moartea lui Stalin, când lucrurile s-au mai domolit, și-a cumpărat o căscioară la Cornești,  pe o muchie de văgăună, în care și-a dus viața ani buni. Abia la asfințitul vieții sale a primit un apartament cu două camere în Cornești.
”Mi-am pierdut un fecior, dar am regăsit altul”, spunea cu referire la soțiul meu, Valeriu Jardan.
În dimineața de 2 decembrie 1990, am vizitat-o la spital. Se simțea foarte rău. Mă tot întreba: ”Unde e Valeric?”. ”Acuși o să vină”, o linișteam.
Spre seară, a venit. A deschis ușa salonului, în care se afla Tiotea. Ea s-a uitat spre el și fața i s-a luminat. A schițat un zâmbet și a șoptit: ”Ai venit…”, apoi a închis ochii. Pentru totdeauna.
Ne spunea mereu că, atunci când nu va mai fi și vom vrea să o pomenim, să-i rostim numele de botez – Vasilița.
Dumnezeu să te odihnească în pace, Vasilița, Tiotea noastră.
P.S. Atunci când ne-a implorat să renunțăm la ideea de a ne construi o casă, am ascultat-o. Abia peste un sfert de secol am revenit la idee și chiar am realizat-o.
P.P.S. Zilele acestea, am dat de un amplu material despre soarta Vasiliței Nastasiu și a familiei sale, scris de o elevă din Tomsk, Iulia Seleeva, strănepoata acestora.
”Lucrând cu materialele de arhivă ale străbuneilor și buneilor mei, m-am adâncit în atmosfera acelor ani cumpliți. Am sentimentul că am fost în acele vremuri, alături de sutele de mii de persoane deportate”, a menționat ea, subliniind, totodată, că a fost cuprinsă, pe perioada scrierii lucrării, de o multitudine de sentimente, de la indignare și compasiune până la amărăciune și ură.
Lucrarea integrală, cu numeroase documente de arhivă, o puteți citi AICI