Andrei Tamazlîcaru: ”A reveni în satul tău, la baştină, înseamnă a reveni la origini”

Pe 30 august 2009, cu ocazia aniversării de 475 de ani al satului Grăseni, Andrei Tamazlîcaru, un mare promotor şi iubitor a tot ce înseamnă folclor şi creaţie populară, fondatorul ansamblului „Tălăncuţa”, autor a numeroase studii despre folclor, a revenit la baştină, împreună cu „Tălăncuţa” şi solistele acesteia, Susana Popescu şi Dina Vrăjmaşu, împreună  cu „Plăieşii”, un minunat ansamblu folcoric de bărbaţi, în frunte cu Vasile Gribincea.
A fost o premieră şi pentru sat, şi pentru folclorist. Niciodată pînă atunci, Andrei Tamazlîcaru n-a însoţit „Tălăncuţa” în satul său de baştină. Noi nu am ratat ocazia să-i adresăm câteva întrebări.

Cum vă simţiţi, domnule Tamazlîcaru, acasă, în satul natal?
Am emoţii foarte mari, fiindcă cel mai greu este să revii la baştină. Vorbesc şi cu subtext, pentru că a reveni la satul tău, la baştină, în trecere sau completamente, înseamnă a reveni la origini. Poţi colinda lumea împrejur, continentele, dar la tine la baştină e foarte complicat să revii, fiindcă sînt două estetici: una – cea a sătenilor, şi alta – cea a lumii prin care ai umblat, cu care ai contactat sau în care ai intrat. Aceste două estetici întotdeauna ne dau de sminteală, hai să zic aşa.
Dar am o mare bucurie să revăd sătenii, generaţiile, cum timpul a jucat cu aceste generaţii. Este ceva extraordinar. Şi trist. Vreau să mărturisesc că, atunci când mă invită colegii de pe timpuri la o sărbătoare, la o şcoală sau alta pe unde am învăţat, eu nu mai pot veni să-i văd. Nu mai pot! I-am spus unui apropiat inimii mele: nu pot să vin, eu îs sensibil şi, când văd un fost coleg că-i fără dinţi, cu riduri… Mai bine îi păstrez în memorie aşa cum am fost atunci, când generaţia noastră era în luminile curcubeului.

Cât de adevărată este fraza: orice prooroc nu-i recunoscut la el acasă?
Aşa e: nu este recunoscut. De atâta, ori de câte ori au fost aici, la Grăseni, membrii „Tălăncuţei” au venit fără mine. Este prima dată acum când am venit şi eu cu ei. Fiindcă… Nu vreau să deschid parantezele. Sunt cuminte şi… Ce să spun? Mă bucur că văd casa de cultură îngrijită. Sigur că este extraordinar. Amenajată, cu expoziţii, la care a venit şi Varvara Buzilă, etnograf, pe care o stimez foarte mult.

Dar… Bănuiesc că există şi un dar.
Păi, ce dar? Eu am venit astăzi ca membru al unei generaţii din satul acesta. Îi văd pe mulţi cu care umblam la tutun, la cules, la înşirat, la căsuţele astea de înşirat tutunul. Făceam câte 30-35 de şiraguri pe zi. Nadia, sora mea Nadejda Rusnac (profesoară la şcoala din Todireşti, interpretă de muzică populară, laureată a numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale – n.a.), cred că a înşirat atâta tutun, încât poţi să faci înconjurul ecuatorului. Atâtea şiraguri, atâtea şfoare – aşa le ziceam şi poate că şi acum le-ar fi zis cineva aşa, dar nu se mai cultivă aici tutunul… Mă bucur că există satul meu şi că mai există dealul care, din an în an, se tot micşorează.  Mă tem că, într-o bună zi, o să se prăvale acest deal, o să vină în jos şi o să mergem pe loc drept până la Pîrliţi.

La ce vârstă aţi plecat din sat?
Cred că pe la 14 ani.

Şi de atunci, reveniţi… de câte ori?
Când şi cum. Înainte, când erau părinţii, veneam mai des. Veneam pentru o pâine, pentru altceva. Când lucram la conservator, eram profesor acolo, veneam în vacanţă şi lucram la tutun, până într-o zi, când i-am spus mamei că nu mai pot suporta mirosul acesta.
În rest, umblu prin expediţii, alerg după un cântec toată viaţa şi nu l-am prins. Dacă aş şti că este ascuns în satul meu, aş veni şi aş sta aici până l-aş găsi.
De fapt, în satul nostru am înregistrat multe creaţii interesante. Ţin minte de la mămuca mea un cântec pe teme militare. Ultimul vers al cântecului era: „De la sorţi şi de la moarte mama nu te poate scoate”. Aşa se cânta în cântecul cela, mai ales pentru cei petrecuţi la război sau în recruţie. Am înregistrat cântece de la moş Costea Istrati, vioristul satului, de la Gheorghe Avesticăi, Gheorghe Duminică, care mai apoi s-a mutat cu traiul la Rădenii Vechi, am înregistrat 37 de melodii. Mi le-a interpretat la vioară.
E o bogăţie extraordinară şi ele se păstrează în arhivele de folclor ale Academiei de muzică, teatru şi arte plastice. Asta e.
Eram primul în familie. I-am legănat şi i-am crescut pe ceilalţi. Mama a recunsocut la un moment dat: „Doamne, Andruşa, tare ai mai muncit”. Trebuia să duc ulcioare cu hrană la deal, la brigadă, la înşirat tutun…

Imaginea copilăriei dumneavoastră se asociază cu frunzele de tutun, cu mirosul de tutun?
Da, fiindcă aici se lucra, se muncea. În curtea noastră, la părinţi, era o muncă titanică.

Ca în toate gospodăriile ţărăneşti, probabil.
Şi eu, aşa mai răsărit, măturam ograda în fiecare sâmbătă, trebuia să aduc apă…

Câţi copii aţi fost în familie?
Am fost şapte, dar unul a murit. Unicul care avea ochi albaştri.

Şi a mai rămas cineva în sat?
În sat n-a mai rămas nimeni. Numai Nadia – în satul vecin, la Todireşti. S-a căsătorit acolo şi, iată, vine aici, fiindcă în ograda noastră au rămas amprentele părinţilor. Când ne adunăm, eu zic: „Să ştiţi că duhul mamei persistă aici, e lângă noi, e în fiecare obiect care se mai păstrează în casa asta”.

Nu aţi vândut casa părintească?
„Casa părintească nu se vinde”. O creaţie genială, o colaborare a lui Mihai Ciobanu şi Grigore Vieru. Extraordinară, care învaţă mult şi-ndreaptă mult. Au fost negustori şi la noi, dar … Când am auzit-o pe Nadia că a spus că nu se vinde casa părintească, m-am bucurat.