Nimic nu trece. Nu de la sine. Ori te ocupi tu de problemă, ori se ocupă ea de tine

Dacă citiți, dragi cititori, cărți de psihologie, apoi cam toate te învață lucruri esențiale despre viață pe care omenirea le-a uitat. Ni se propune să ne imaginăm viața ca un joc unde jonglăm cu cinci mingi in aer.
Aceste mingi sunt: munca, familia, sănătatea, prietenii şi spiritul. Secretul este că trebuie să le menţii în aer, fără să le scăpăm jos. Munca este o minge de cauciuc, dacă o scăpăm ea revine oricum înapoi.
Celelalte patru mingi, însă, sunt din sticlă.
Dacă scapi vreuna dintre ele, se va zgâria, crăpa sau chiar se va sparge. Nu va mai fi niciodată la fel. În ultimele sute de ani ne-am detașat destul de mult de natură.
Dorim să nu mai depindem de aceasta. Am consumat aproape tot ce am putut și am încercat să constrângem natura în așa fel încât să ne ofere doar ce ne mulțumește pe noi, într-o acțiune extrem de egoistă. Am uitat să ascultăm și să înțelegem ritmurile naturale și ciclurile Pământului, ne-a fost mai ușor să ignorăm mesajele venite de la mediul natural decât să trăim în echilibru. Ne-am îndepărtat de înțelepciunea noastră strămoșească.
Am uitat vechile povești și tradiții, trecând prea ușor la o societate bazată pe consum.  Suntem seduși de strălucirea lui “mai mult” și nu de puterea lui “mai puțin”. Am uitat sensul simplității și am uitat să fim simpli. Suntem umflați în pene ca curcanii și mândri până la prostie. Numim existența viață. Și nu iertăm pe nimeni. În cel mai profund sens al său, iertarea este actul de reamintire a realității că suntem unul cu toata lumea și că nu există o victimă și un agresor.
Nu mai credem în magie. În magia destinului, sorții. Nu credem în prietenie, bunătate, ajutor reciproc. Și nu mai avem timp pentru nimeni și nimic.
Degeaba te afli la locul și momentul potrivit, dacă nu ești la înălțimea ocaziei, sau nu recunoști șansele pe care le ai în față. Sau mereu îți pare iarba mai verde în altă parte.
”Într-o zi, cândva demult, Timpul s-a oprit în loc pentru o secundă, a privit oamenii şi a dorit o clipă de tăcere. Avea în desagă minute şi clipe efemere. Tăcerea, auzind chemarea lui, i-a ieşit în întâmpinare.
Se priveau. Timpul era mut, bătrân şi obosit. Tăcerea nu ştie să vorbească, ea doar priveşte. Tăcerea timpului se aşterne încet, doar vântul poate, uneori, o mai  aude.
Timpul, tăcut şi obosit  de toate, priveşte înapoi  pentru o secundă. E târziu, se uită la ceas. Oare pentru ce  i-ar mai trebui Timpului timp? Zâmbeşte şi tace.
Ar vrea să mai deschidă uşi, ce sunt acum închise. Oare câte întrebări îşi poate rosti Timpul? Îşi ia bastonul şi merge mai departe.
E greu. Azi, Timpul cel obosit de toţi, de toate, tace. A închis ochii pentru o clipă, străin de umbra Timpului de ieri. Azi Timpul tace. E străin de oameni, străin de vise.
A stat pentru o secundă,  ar mai sta,  îi place.  Mai vrea o secundă, o clipă, un minut  de stat la odihnă. Azi Timpul tace. Se odihneşte, răsuflă  uşurat.
Gândurile oamenilor s-au oprit odată cu el. Lumea s-a oprit în loc, pentru atâtea minute, cu el. Se uită  la oameni, îi ceartă şi tace. Când a stat Timpul vreodată?
Acum s-a oprit şi tace. Azi, Timpul tace, pentru  o clipă. Îi place clipa asta şi ar mai  vrea o clipă, îşi ia din desagă  clipă doi.
Tăcerile sunt aşezate în rafturi separate  departe de suspine.  Nu vrea suspine, vrea tăceri.  Se înțelege, bine cu aceea clipă de tăcere, dar vrea minute. Alege din desagă  vreo 5 minute  tăcute, le savurează în liniştea  nopții.
Minutele se scurg. Timpul se uită în desagă şi vede că a venit ceasul să meargă mai departe, înapoi uneori e târziu.
Azi, Timpul  tace, pentru o secundă şi mai bine. Se uită la mine şi tace! Tăcem amândoi!”
Morala: O viață liniștită și modestă aduce mai multă bucurie decât urmărirea succesului, care este însoțită de neliniște constantă. În cazul în care există o voință, există o cale. Marea te poate face praf și pulbere doar cu picăturile.