Despre șef. Cine este el?

De data aceasta, am hotărât să scriu despre… șef. Despre șeful imaginar, care persistă  în fiecare din noi, despre șeful de alături și de mai departe, despre șeful pe care îl respectăm sau de care ne este frică, despre șeful pe care ni-l dorim sau pe care îl detestăm.
Șeful, acest cuvânt de  etimologie franceză a intrat în vocabularul nostru, potrivit unora, de câteva secole. Dicționarul explicativ al limbii române definește cuvântul ”șef” drept o persoană care conduce o organizație, o instituție etc., adică este un conducător. Dar poate fi și o persoană superioară în grad sau în funcție altei persoane, considerată în raport cu aceasta superior. Într-un context familial șeful este termenul  cu care cineva se adresează unei persoane socotită egală sau inferioară.
Prin urmare, fiecare dintre noi, într-o anumită situație, poate pretinde la statutul de șef. Cum se zice, nu-i soldat care nu visează să devină general.
Dacă visul este irealizabil în alte împrejurări, atunci loc pentru manifestare este în sânul familiei. Aici nu se poate fără șef. Numai că există niște limite.
Vorba vine: „În orice căsnicie, cineva are întotdeauna dreptate, iar bărbatul niciodată”.
Vă mai amintiți regulile șefului? 1. Șeful este șef. 2.Șeful are dreptate. 3. Șeful are întotdeauna dreptate. 4. Când șeful nu are dreptate, se aplică punctul 2 și 3.
Prima dată am auzit cuvântul șeful când eram în clasa întâia. Ne-am trezit într-o dimineață, înainte de prima oră, cu… echipa sanitară. Erau trei colege, îmbrăcate în uniforme școlare, cu gulerașe și șorțulețe albe. Fiecare dintre ele avea prins pe  mână un semn cu crucea roșie, ceea ce însemna că au o misiune specială.
Apoi a intrat învățătoarea și ne-a informat, că „de azi înainte, echipa sanitară vă va controla zilnic cât de curăței veniți la școală”.
Atunci, pentru prima dată  o colegă de clasă devenise, în raport cu mine, un fel de șefă. Și atunci mi s-a întipărit în conștiință: șeful este persoana care controlează și apoi raportează… șefului superior.
Dar cea mai convingătoare amprentă despre noțiunea de șef mi-a lăsat-o în memoria mea, pe când eram minor, inconfundabilul Andrei Mironov în rolul lui Ghenadi Kozodoev din comedia „Brilliantovaya ruka” (”Mâna de diamante”), cu neuitata expresie: ”Шеф, всё пропало! Всё пропало!” (”Șefule, totul e pierdut! Totul e pierdut!). Acea mimică a personajului, ce însemna exteriorizarea panicii și fricii, mi-a transmis sugestia că șeful este un tip monstruos, de care toți se tem și în fața căruia toți tremură și se umilesc.
Cu timpul, lucrurile s-au mai așezat și șeful-monstru, implantat în creierul meu de Mironov, devine mai civilizat.
Pe când eram recrut, la sovietul sătesc Sipoteni, adică la primărie, era șef pe evidența militară (nacealnik VUS, î se zicea) Ion Dembițchi. Pentru el, disciplina era în capul mesei. Dar cel mai mult m-a impresionat memoria dumnealui. Domnul Ion îl știa pe fiecare dintre cei circa zece mii de locuitori ai comunei: cum îl cheamă, al cui este, cine-i sunt părinții și toate neamurile, care îi este porecla și unde trăiește.
Atunci am înțeles că a fi șef nu-i chiar atât de simplu. Trebuie să cunoști multe, să poți organiza, să poți asigura disciplina, iar în consecință, să fie respectat.
Nu întâmplător, a muncit ani mulți secretar al consiliului local, apoi a fost ales primar de Sipoteni.
Mai târziu, am înțeles că șefi sunt pretutindeni, dar diferiți. Unii mai buni, alții mai înfumurați; unii cu merite, alții întâmplători; unii mai exigenți, dar nu neapărat răi, alții mai nepăsători; unii mai nervoși, iar alții dimpotrivă, foarte calmi; unii sunt șefi- șefi, alții impotenți în luarea și asumarea deciziilor.
Odată, m-am  apropiat cu o solicitare de un șef superior mie. Avea rangul de general. Mi-a gesticulat neputincios din mâini: „Eu sunt soldat!..”. Nu comentez.
Am să amintesc doar de un alt punct din Regulile șefului, despre care am pomenit: șeful nu lingușește pe șefii săi, el le recunoaște meritele.
Mai țineți minte convorbirea dintre șeful Fisc-ului și prim-șeful? Inferioul , liniștit și docil: „Bun, șefu!- …nu-i adevărat, e foarte slabă (candidata – n.a.), șefu!”.
Trebuie să asculți convorbirea, ca să observi un nemărginit orgoliu în raport cu un exces de umilință. Și asta, la cel mai înalt nivel în stat!
Cum să nu-i dau dreptate lui Nicolae Titulescu, care spunea: „Popor, alege-ți șefi, nu stăpâni!”?
Dăunezi, doi colegi de ai mei de la Ungheni, unul șef în acțiune, altul șef dus în rezervă de ”amici”, discutau între ei. La un moment dat, unul sare cu întrebarea către celălalt: „Ce s-a întâmplat, de ce șeful nostru s-a apucat de scris?”.
De ce? E o cu totul altă poveste, la care voi reveni cu altă ocazie. Dacă mă va accepta șefa de la ziar.
Alexandru Lipcan