La drum | Grozasca, pe dealul spre nemurire

Nu există aproape săptămînă în care oamenii de la Grozasca să nu urce acest deal. Un deal mare, plini de pietre. Se înțeapă în ele, dar merg înainte. Aici, în vîrf, străjuiesc strămoșii, veghează satul, care se face tot mai  mic.
Ce zile am mai ajuns: se nasc puțini, mor mulți, iar tinerii pleacă.
… Urcăm dealul. Încet, străduindu-ne să evităm cele mai mari pietre. Acolo, sus, muncesc de zor cîțiva grozeșteni. Ce frumusețe de căsuță a apărut! O adevărată capelă, unde, de acum încolo, cei trecuți la cele veșnice vor putea fi petrecuți conform tuturor ritualurilor creștineșri.
Dar nu a fost așa întotdeauna. De ani și ani, în vîrful dealului, chiar la intrarea în cimitir, stătea o căsuță dărăpănată, cu uși putrede, cu geamuri sparte… Slujise cîndva cu credință, dar timpul, vînturile, ploile și-au făcut treaba.
Cine să o repare? Bătrînii satului, care abia de-și mai duc zilele, mulți dintre ei numărînd fiecare bănuț ca să le ajungă măcar pentru o pine pe zi?
Autoritățile, care nu au bani suficienți nici măcar să soluționeze cele mai stringente problem ale comunei?
Acum două luni, a revenit la baștină, pentru a-și reîncărca bateriile, Nina Gorincioi, cea care a făcut pentru satul ei natal atît cît n-au reușit să facă în ultimii ani toți cei ce s-au perindat prin primărie. A contribuit esențial la reparația școlii-grădinițe din sat, a reparat și a amenajat o fîntînă, a construit un pod, a înălțat o răstignire, a organizat o adevărată sărbătoare, atunci cînd
Grozasca a împlinit 100 de ani. Dar cîte ajutoare a lăsat în sat, pentru cei necăjiți și oropsiși de soartă.  Zeci de mii de lei au mers spre ei.
Acum a hotărît să vină dintr-un alt motiv. ”Ajungi la o etapă a vieții, cînd rădăcinile te trag înapoi, te cheamă”, spune.
A lăsat străinătatea, și-a lăsat casa cu trei niveluri pe care o are în Italia, a lăsat tot luxul de acolo și a decis să petreacă vreo două-trei săptămîni alături de consăteni, în sătucul ei mic, dar foarte drag inimii sale.
La sfat cu mama
Cei dragi, aproape toți, nu mai sînt în viață. Dar îi sînt alături. Mai ales mama. A plecat la cele veșnice mult prea devreme, cu 30 de ani în urmă. Nina Gorincioi, însă, simte, că și acum o protejează, ca în îndepărtata-i copilărie.
În una din zilele lui iulie, a mers la ea la cimitir. ”Niciodată nu am avut posibilitatea să mă reculeg la mormîntul mamei. De obicei, aveam posibilitatea să vin aici de Paștele Blajinilor. Nu mai aveam timp să stau de vorbă cu mama. De fiecare dată eram asaltată de consăteni. Unul mi se plîngea pe necazurile sale, altul mă ruga să-l ajuit, al treilea avea ceva să-mi spună… ”, povestește.
De data  aceasta a fost cu totul altfel. În cimitir era doar ea în fața mormîntului mamei. A stat acolo ore în șir. La un moment dat, privirea i s-a oprit asupra căsuței aproape părăsite de la intrarea în cimitir, iar cineva parcă i-a  șoptit: trebuie reparată.
Zis și făcut
În aceeași zi, și-a apelat rudele și le-a spus ce au de făcut. Au muncit umăr la umăr: au schimbat geamurile, ușile, au tencuit, au vopsit… În ziua în care am ajuns la căsuța din vîrful dealului, aproape totul era gata. Nina Gorincioi atîrnase perdeluțe la geamuri, iar pe jos așternuse, dintr-un capăt în altul, un covor. De-a lungul pereților au fost amplasate mesele, și ele proaspăt renovate.
Într-un colț, erau pregătite pomenele… A doua zi, localul urma să fie sfințit.
”M-am străduit să fac totul ca într-o casă mare”, ne-a spus zîmbind. Rămăseseră doar să pună pe pereți icoanele. ”Doamne, ce mă bucur că am reușit”, a continuat, menționînd cu satisfacție că, de acum încolo, consătenii săi, trecuți în lumea celor drepți, vor fi petrecuți așa cum se cuvine. Vor avea unde face un popas înainte de a ajunge la locul lor de veci. Unde mai pui că la Grozasca ei nu există o biserică. Lăcașul sfînt e în satul nou, la o distanță considerabilă de cimitir.
Post-scriptum
Peste cîteva zile de la deplasarea noastră la Grozasca, am primit de la Nina Gorincioi următorul mesaj:   ”Iată că a trecut  cea mai responsabilă zi din ultimii ani. M-au mișcat lacrimile de recunoștință ale unor săteni din cei în vîrstă. Mă îmbrațișau și vroiau să-mi sărute mina…  Nu, nu puteam să accept. Le-am sărutat eu lacrimile și le-am mulțumit că rezistă la greutățile cu care se confruntă. Totul a decurs destul de frumos. O zi de neuitat”.