Alexei Țurcanu: ”Programul ”Pămînt” a fost o operație dureroasă, dar necesară”

 După proclamarea independenței, sectorul agrar din Republica Moldova s-a pomenit într-un hal fără de hal. Colhozurile și sovhozurile se împotmolise în datorii, iar țăranii ajunseseră la sapă de lemn. Salvarea a venit odată cu programul ”Pămînt”. O spune Alexei Țurcanu, fostul conducător al Centrului de privatizare și reorganizare a gospodăriilor agricole Ungheni, cel ce a realizat acest program în regiunea Ungheni-Nisporeni-Călărași.
I-am propus să facem o retrospectivă a celor întîmplate exact cu 20 de ani în urmă.
Ce a reprezentat, totuși, acest program, numit ”Pămînt”?
A fost unul din proiectele care a soluționat problema în agricultură. Astăzi se poate de criticat mult și sub diferite aspecte acel proiect, dar trebuie să recunoaștem că el a pus capăt economiei socialiste, colhozurilor și sovhozurilor, care erau bazate pe proprietate de stat sau colectivă, adică… proprietatea nimănui. Odată cu programul ”Pămînt” a fost pusă temelia unei noi economii, bazată pe proprietatea privată, pe inițiativă.
Vă mai amintiți cum a început această reformă?
Către 1996, situația în agricultură era foarte complicată, deplorabilă aș spune. Atunci ne-a venit în ajutor Statele Unite ale Americii cu o finanțare substanțială și cu acel proslăvit, blestemat,  lăudat, dar care nu a lăsat pe nimeni indiferent, Program ”Pămînt”. Prima încercare de a  trece proprietatea colectivă în proprietate privată a fost la Nisporeni, în gospodăria care se numea, pare-mi-se, ”Maiak”.
Ce a urmat?
După testarea de la Nisporeni, în toamna anului 2016, a fost inițiat un proiect-pilot, în care au fost incluse 70 de gospodării colective din țară. Din regiunea noastră au fost selectate 10 gospodării. Nu am reușit să atragem nici o gospodărie din Călărași, dar au fost cîte cinci din  Ungheni și Nisporeni. Din cele zece doar trei mai erau funcționale, dar și ele – sub povara datoriilor. E vorba de gospodăriile din Pîrlița, Valea Mare și Șișcani. Restul ori își încetaseră activitatea, ori abia de mai răsuflau.
Ce a presupus lucrul cu acest gospodării?
Pas cu pas, conform unei metodologii speciale, elaborată și adaptată la condițiile noastre, am adus acele gospodării la faza finală a privatizării, care a constat în următoarele: s-a calculat și s-a atribuit în natură cota de teren și cota valorică. Cu alte cuvinte, patrimoniul fiecărei gospodării agricole colective a fost împărțit, conform anumitor criterii, celor ce aveau dreptul la ele. În 1997, a fost stabilit un diagnostic al situației în agricultură, iar în concluzie statul a înțeles că acest proiect trebuie realizat la scară națională. Astfel, la finele anului 2000 s-au finalizat toate procedurile de privatizare în toate gospodăriile agricole colective din țară. Au fost repartizate cotele valorice, cotele de teren, și au luat naștere noi forme de organizare a agriculturii, cum ar fi: gospodăriile țărănești, societățile cu răspundere limitată, cooperativele de producere.
Sectorul agrar s-a revigorat?
Da. În anii 2001-2003, s-a simțit o înviorare semnificativă a sectorului agrar. Au supraviețuit cei mai puternici, care au demonstrat că sînt specialiști buni, iar persoanele întîmplătoare și cele ce n-au înțeles cum funcționează noul sistem au fost eliminate. Unii au venit să se îmbogățească peste noapte, iar alții au venit cu iluzii nefondate, iar în rezultat au dispărut de pe piață.
Credeți că Programul ”Pămînt” a fost o reformă ideală sau, totuși, i-a lipsit ceva?
Faptul că au fost împărțite terenurile cu întocmirea unui act de proprietate a fost foarte bine. Dar cînd vorbim de patrimoniu, de bunurile fostelor gospodării  colective, acestea au fost transmise fără a fi înregistrate în registrele cadastrale. Consider că a fost o parte a nereușitei acestui program, care mai are repercusiuni și în ziua de azi. Și acum, există locuri unde oamenii încearcă să-și confirme dreptul de proprietate asupra unor bunuri împărțite cu 20 de ani în urmă. Cu părere de rău, mai există imobile, care pe hîrtie sînt proprietare, iar în realitate nu sînt înregistrate. Ele nu pot fi vîndute și puse în circuitul economic. Mă refer la fostele brigăzi de tractoare, depozite, ferme de tot felul… Cele care au reprezentat un interes major oamenii s-au orientat repejor, le-au pus în circuitul agricol. În schimb altele nu sînt înregistrate, nici folosite și degradează.
Oamenii de la țară spun și acum că Programul ”Pămînt” le-a adus doar bătăi de cap, că de aceea avem multe terenuri degradate, în paragină.
Au și ei o doză de dreptate, căci nu toți pot să se ocupe cu agricultura. Pe de altă parte, hai să recunoaștem: o parte din populația noastră nu a fost obișnuită, nu a dorit și nu dorește să-și ia soarta în mîini, să ia hotărîri responsabile. E mult mai ușor să dai vina pe alții. Ei au avut mai multe opțiuni: să lucreze pămîntul singuri, să-l dea în arendă, să-l vîndă sau să coopereze cu altcineva. Proprietatea presupune și responsabilitate. O bună parte dintre oamenii noștri împroprietăriți nu au simțit acea responsabilitate și nu s-au simțit proprietari.
Mulți mai sînt și azi nostalgici după colhozuri…
Sînt, pentru că atunci era un brigadier, un agronom, care aveau grijă de toți și de toate și cărora li se cerea socoteală. Astăzi lucrurile stau în pic altfel.
Cum reacționau oamenii din sate, cînd le comunicați că sovhozurile și colhozurile vor fi lichidate?
Am avut norocul să lucrez într-o echipă cu oameni deosebiți, profesioniști, care au făcut față sarcinilor. Este vorba de Angela Mihalachi, Elena Scutaru, Vasile Popa și regretata Nely Ușatkina. În sate, o parte din oameni erau activi, alții pesimiști. A treia parte striga în gura mare să le dăm mai repede pămîntul ca să scape de jugul colhozului. Erau și din cei care țipau că anume colhozul e unica soluție.
Cum îi împăcați pe toți?
Deseori, împărțirea terenurilor și bunurilor se transforma în adevărate cîmpuri de luptă. Se ajungea aproape la bătăie, mai nu-și dădeau cu scaunele în cap unul altuia. Dar noi aveam destul tact. Întrerupeam adunările, lăsam să se potolească spiritele, apoi reveneam. Pînă la urmă, acel grăunte al rațiunii ieșea la suprafață. În plus, în acea perioadă se desfășura o amplă campanie de informare, la fiecare colț se vorbea de privatizare și aceasta ne-a fost de ajutor.
Cum ați caracteriza fiecare raion din regiunea noastră prin prisma privatizării?
În principiu, am lucrat greu în toate raioanele. Spiritul de renaștere națională, care era mai pronunțat în Călărași și Nisporeni, a dus la aceea că majoritatea gospodăriilor colective de aici au fost distruse neorganizat. În momentul în care a început Programul ”Pămînt”, multe gospodării erau doar pe hîrtie, oamenii împărțise  între ei bunurile și terenurile.
Este o localitate în raionul Călărași în care o cotă de 96 de ari a fost împărțită în 17 parcele. Nu știu cum se mai descurcă acei oameni azi, dar e un exemplu, cînd emoțiile blochează o activitate și creează probleme de durată. Mai ușor a fost de lucrat acolo unde gospodăriile colective erau încă în viață, mai existau interese economice. Iar la noi, la moldoveni, e ușor să rezolvi probleme atunci cînd în joc e pus interesul economic.
Am înțeles că, totuși, vă leagă amintiri mai mult bune de acel program ”Pămînt”?
Da. Sînt mîndru că am pus umărul într-o perioadă de cotitură în agricultura noastră. Privatizarea în agricultură a fost o operație dureroasă pentru o mare parte a populației, dar a permis să se ajungă la o fază mai grabnică de însănătoșire a domeniului. Noi trebuia să-i dezvățăm pe oameni de acea atitudine de colectivism și tratare a lucrurilor ca la colhoz. Modelele colhozurilor deja erau depășite.