În căutarea mielului de Paște
Îmi tot roiește prin minte celebra ”Miorița”. Vă mai amintiți? ”Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai/ Iată vin în cale,/ Se cobor la vale./ Trei turme de miei/ Cu trei ciobănei..” Aceste rînduri s-au lipit de mintea mea, după ce am vizitat satul Brătuleni.
Imediat ce m-am pomenit la o margine de sat, în față mi-a apărut un peisaj asemănător cu cel din baladă, cu oițe păscînd pe un imaș abia înverzit. Tabloul era completat de un fundal sonor corespunzător, cu behăitul oilor, cu sunetele tălăncilor… Cel mai impresionant, însă, era faptul că pe acel imaș, printre oi, parcă plouase cu mieluți: negri, brumării, cafenii. Unii abia se țineau pe piciorușele lor firave – se vede că erau proaspăt născuți, alții alergau vioi pe imaș sau stăteau cuminți, întinși la soare.
Ce-i drept, spre deosebire de baladă, la Brătuleni am găsit doar un cioban. Unul și bun! Nu-mi imaginez cum să ai grijă de vreo 250 de oi cu tot cu miei, zi de zi, și să nu fii bun.
Trebuie să spun că e vorba de o fermă de oi, dar nu una tradițională, ci de animale de prăsilă, de rasa ”caracul”, bune de lapte și pielcele. Iar ciobanul nu e nimeni altul decît Dorel Damian, un oier experimentat, care se ocupă de oierit de aproape 20 de ani. Fiind ajutat de părinți, a cumpărat, inițial, 13 oi, pe care, din an în an, le-a înmulțit. Mai tîrziu, a decis să cumpere berbeci, astfel că, în 2013, a reușit să pună pe picioare o fermă de oi de prăsilă.
”Cît de frumos e aici, un peisaj numai bun de pictat”, am început discuția. Oierul, se pare, a rămas rece la entuziasmul meu. Dus pe gînduri, a zis: ”Din păcate, nu prea plouă și iarba nu crește”. Îl întreb cum de reușește, de unul singur, să pască atîtea oi. ”Acum ciobenii sînt la mare căutare”, răspunde.
Văd în apropiere un miel mai rotunjor, de culoare maro, și intervin iar cu un comentariu: ”Ce mieluț frumos!”. Dorel Damian se repede spre cu totul alt miel, îl prinde și mi-l aduce. Mă uit la animalul speriat și nu văd nimic deosebit, însă oierul știe el ce știe. ”Iată acesta e frumos! Are o culoare neobișnuită, pielcica lui e solicitată și costă scump. Cu vreo doi ani în urmă, am luat 450 de lei pe o asemenea pielcică”, povestește. Nu înțeleg nimic. Oierul îmi observă nedumerirea și începe să-mi explice: ”Ia uitați-vă atent, nu e nici cafeniu, nici negru. Noi numim această culoare buhar, că se trage din Buhara, Tadjikistan”.
Dorel Damian vinde pielcelele unui locuitor din Semenii Unghenilor. E clientul lui permanent. În acest an, prețul e mai mic, de circa 150 de lei bucata, dar oierul nu se plînge. Bine că le poate vinde. Pentru ca pielcica să aibă un preț bun, mielul trebuie sacrificat la doar trei zile după naștere. ”Tristă soartă mai au mieii”, spune.
Anual, Dorel Damian produce cam 100 de piei, iar carnea de miel o vinde la piața din Ungheni. Prețul acum e de 60-65 de lei kilogramul. Deocamdată, nu are probleme. Lumea vine, uneori, și acasă la el să cumpere mieluți. ”Nu știu de ce, la noi s-a format tradiția să mîncăm carne de miel doar o dată de an, de Paște. După asta, fă ce vrei cu carnea, că nu ți-o mai ia nimeni”, face o remarcă oierul.
După Paște pînă toamna tîrziu, în prim-plan iese brînza. E o bună afacere. ”Încă nici o dată nu m-am întors de la piață cu brînza nevîndută”, susține dînsul.
Îl întreb, totuși, dacă e rentabil să te ocupi de oierit? Și ce venit poate aduce o fermă de prăsilă? A răspuns imediat: ”De cînd am ferma de prăsilă, doar într-un an am simțit gustul profitului, în 2014. Atunci s-a găsit un cumpărător la oile mele de rasă. Beneficiase de subvenții”. Altfel spus, în timp ce o mioară simplă costa pe atunci circa 400 de lei, fiecare oaie de prăsilă a fost vîndută cu cîte 4000 de lei. ”A fost un an bun. Acum… Ce folos că am oi bune, dacă nimeni nu le cumpără?”, a punctat, la final, oierul din Brătuleni.
Lasă un răspuns