Esențial | Nu am prins deloc la minte

A fost cîndva un prim-ministru, Sangheli. Era reprezentantul Partidului Democrat Agrar. Vă mai amintiți?  În anul 1994, formațiunea cîștigase alegerile, obținînd 56 de mandate în Parlament. Ce mai bucurie dăduse peste popor! Deja vedea, poporul, undeva, în zare, rîurile de lapte învloburate, care, iată-iată, vor ieși din maluri și vor porni spre el.
Acel Sangheli, ajuns mai marele peste cabinetul de miniștri, avea un program de guvernare. Și avea o mulțime de miniștri aleși pe sprînceană – așa credea el și Parlamentul care i-a votat. În timp ce Țările Baltice mergeau înainte, cu un scop clar: apropierea de standardele europene, Republica Moldova bătea pasul pe loc. Ce mai conta? Important e că deputații, miniștrii și alți șefi adunau averi. Important e că poporul era fericit.
Au trecut doi ani. Se apropiau alegerile prezidențiale. Iată că acel Sangheli hotărîse să se facă președinte de țară. Și a pornit în campania electorală ca un adevărat Făt-Frumos. Era sigur că poporul îl iubește, că poporul îl dorește. Cum să nu fie sigur, dacă peste tot era întîmpinat cu urale?
Îmi amintesc foarte bine ziua în care venise la Ungheni. Sala mare a Palatului de cultură, cu o capacitate de 900 de locuri, era arhiplină. Și ce mai urale au pornit cînd s-a înfățișat în fața poporului! Pereții se zguduiau, scaunele se zgîlțînau. Șefi mai mari și mai mărunței se buluceau să ajungă în scenă pentru a-i cînta osanale. Iar Sangheli se minuna…
A venit și 17 noiembrie 1996, ziua alegerilor prezidențiale. Poporul a ieșit să voteze. Ce mai veselie! Cînd colo, a doua zi, stupoare. Sangheli reușise să acumuleze doar 9,5% din sufragii.
Ulterior, aflasem că la acea întîlnire din Ungheni și, probabil, din toate localitățile pe unde ajunsese, oamenii fuseseră aduși cu autobuzele, fuseseră impuși să scandeze ”San-ghe-li! San-ghe-li”, li se dăduseră pînă și pancarde cu slogane triumfaliste.
Săptămîna trecută, autobuzele au dus poporul la Chișinău. Ce mai veselie, ce mai fericire! Veneau și tot veneau. Organizat. De peste tot. Oamenii aveau în mîini pancarde cu slogane triumfaliste. Doar că, de data aceasta, un alt nume s-a scandat: ”Pla-hot-niuc! Pla-hot-niuc!”. A vrut să fie prim-ministru. Deocamdată. Cică, poporul îi iubește, poporul îl dorește.
Dă-le-ncolo de sondaje! Nu vedeți cum se trag deputații, consilierii, primarii spre partidul care a promis că va crește? Și tot crește, și tot crește. Crește în Moldova. Numai că, dragi șefuleți de tot felul, nu vă mai înjosiți în halul în care ați făcut-o săptămîna trecută. De ce să impui poporul, care vă iubește partidul, care vă iubește liderii, care vă iubește pe voi, să lase locul de muncă, să lase studiile și să meargă la Chișinău, pentru a scanda: ”Pla-hot-niuc!”?
… Au trecut 20 de ani de la acea istorie cu Sangheli, iar noi nu am prins deloc la minte. Dimpotrivă, se pare că tot mai proști ne facem, mai lingăi, mai lași, mai fricoși. Felicitări!