Doctori în arta de a face viaţa mai bună

Ala MutilicaA spus-o frumos cineva că orice profesie e frumoasă, dacă e pe plac aleasă. Așa a fost cîndva. Acum, iubiți copii, vă rămîn doar visele și amintirile celor ca mine, trecuți de patruzeci de ani. Profesiile cele mai respectate au fost transformate în zdrențe. Dar voi încă aveți șansa să deveniți medici, judecători, jurnaliști. Chiar dacă viitorul nu va fi luminos, în orice caz nu vă veți plictisi.
În clasa întîia visam să devin arheolog. Prin a treia – actriță. În clasa a șaptea – scriitoare, iar în a noua – femeie de afaceri. În rezultat, am studiat filologia, dar lucrez bibliotecară. Nu mă plîng de munca mea. Dimpotrivă,  îmi place la nebunie, un minus – salariul mizerabil. Cultura la noi nu are prioritate. Dar cerințele sînt majore, control la fiecare pas. De fapt, nici măcar nu se merită un asemenea serviciu. Dar… lucru stabil și ,,sănătos”. Prieteni, tineri dragi, cu mari planuri de viitor! Uitați ocupațiile vechi favorite. Medici, ingineri, arhitecți, profesori, jurnaliști, judecători, procurori, militari sau altceva – la trecut. S-a închis acea epocă.
Ce să faci? Probabil, rămîneți șomeri sau vă duceți să studiați în străinătate. Șomajul oricum vă paște. Se deschid noi orizonturi pentru tine, dragă copile, dar nu în Moldova. Dacă nu veți schimba chiar voi ceva!
” Intr-o zi, o femeie, pe numele ei Anne, îşi lua carnetul de şofer. Cînd au întrebat-o care îi este profesia, ea avu un dubiu. Nu ştia ce să se considere. Funcţionarul insistă: ”Vă întreb dacă aveţi un serviciu?”. ”Sigur că da, am un serviciu”, răspunse Anne, după care continuă: ”Sînt mamă”. ”Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez casnică”, spuse funcţionarul cu răceală.
O prietenă a ei, Marta, auzi cele întîmplate şi căzu pe gînduri. Într-o zi, nimeri în aceeaşi situaţie. Persoana care o interoga era o funcţionară sigură şi eficientă. Formularul părea enorm şi interminabil. Prima întrebare era: ”Care este ocupaţia dumneavoastră?”. Marta se gîndi puţin şi răspunse: ”Sînt doctoriță în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”. Funcţionara făcu o pauză şi Marta repetă răspunsul. După ce a notat totul, i s-a adresat: ”Pot să vă întreb ce faceţi mai exact?”. Fără pic de nelinişte în glas, cu mult calm, Marta explică: ”Desfăşor un program pe termen lung, în interiorul şi în afara casei”, apoi adăugă: ”Sînt responsabilă de o echipă şi am primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigenţă este de a munci 14 ore pe zi, uneori chiar și 24 de ore”. Pe măsură ce îşi descria responsabilităţile, Marta observă respect în ochii funcţionarei.
Revenind acasă, Marta fusese primită de echipa sa: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3. Urcînd spre dormitoarele casei, auzi cel mai nou ”proiect” al ei, un bebe de șase luni, probînd o nouă tonalitate a vocii. Fericită, îl luă în braţe şi se gîndi la gloria maternităţii, cu multitudinea de responsabilităţi şi orele interminabile de dedicaţie.
”Mama, unde-mi sînt pantofii? Mamă, mă ajuţi să-mi fac o fundă? Mamă, bebe nu încetează din plîns. Mamă, vii mîine să mă vezi dansând? Mamă…”
Într-o pauză, Marta se gîndi: ”Sînt doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane, dar bunicile ce o fi?”. Apoi descoperi un titlu pentru ele: ”doctori superiori în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”.. Mătuşile sînt ”’doctori-asistenți”’. Si… toate femeile – mame, soţii, prietene, colege – sînt ”doctori în arta de a face viaţa mai bună”.
Morala: Într-o lume unde se dă atîta importanţă titlurilor, în care se cere mereu cea mai mare    specializare în domeniul profesional, transformă-te într-un specialist în arta de a iubi.
Ala Mutilică


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *