Esențial | Idolii

Știți de ce sîntem nefericiți? Pentru că ne creăm idoli. Nu putem fără ei, chiar dacă ne declarăm creștini. Pe lîngă Dumnezeu, de fiecare dată încercăm să mai găsim un Dumnezeu, un salvator al neamului.
Mai țineți minte cum, pe la începutul anilor 90 ai secolului trecut, poporul scanda în piață: ”Mircea Snegur, Mircea Druc spre victorie ne duc!”? Unde ne-au dus? Spre o dezamăgire totală. Și poporul, cu capul plecat și lacrimi în ochi, s-a întors spre un alt salvator al neamului – Petru Lucnschi. ”Iată el, și-a zis atunci poporul, va schimba situația și vom începe a trăi cum nici nu am visat”. A apărut, tam-nisam, și Andrei Sangheli. ”Uite acesta e omul nostru!”, și-a zis din nou poporul. Ce fericire pe capul unora. În sfîrșit, într-o țară agrariană avem un prim-ministru agrarian. Și cum mai ieșea Sangheli în fața poporului, și ce mai povestea despre viitorul nostru luminos. Mai că nu începea să-ți curgă saliva din gură. Ei și? Nu a făcut nici el nimic.
Și din nou s-a abătut jalea peste capurile noastre. Cine să ne scape de greutăți, cine să ne facă fericiți? A apărut haiducul Iurie Roșca! La început, cam timid, cam stîngaci, dar cu un mare potențial. Vă mai amintiți cum se cățăra prin copaci, cu megafonul la gură, blamîndu-l pe un alt idol al poporului – Vladimir Voronin. Ce tandem frumos mai era! Unul pe o baricadă, celălalt – pe alta. Nu știu cum s-a întîmplat că aceste două baricade s-au tot apropiat, s-au tot apropiat, pînă s-au contopit. La un moment dat, nu-ți mai putea da seama unde-i Voronin, unde-i Roșca. Poporul a rămas din nou prostit. Unii, cu lacrimi de sînge, își plîngeau de milă că au crezut în Roșca, alții – cu aceleași lacrimi de sînge plîngeau după Voronin revoluționarul.
Tocmai atunci, cînd nimeni nu se mai aștepta la nimic, iată că apart niște tineri Feți-Frumoși. Iarăși poporul s-a înveselit. Vlad Filat, împăratul verde, cu o suită de prințișori în jur, a început să acapareze din ce în ce mai mult sufletele și inimile oamenilor. Pe un cal bălan a ajuns în capitală și Harap Alb – Dorin Chirtoacă. Ce mai fericire! ”Acum, chiar vom trăi bine!”, și-a zis poporul și s-a pus pe așteptat. Trece un an, trec doi, trei, patru…  Entuziasmul se stinge din nou și iar vine jalea pe acest meleag…
Hopa! La răsărit, în zare, vorba lui Vasile Alecsandri, cîteva punctișoare se arată. Unul e Dodon. Altul – Leancă. E posibil să fie și alții. Iar poporul iarăși se înviorează.
Nu credeți că e deja timpul să nu ne mai facem idoli? Oare experiența ultimilor 25 de ani nu ne-a fost suficientă pentru a ne închina la tot felul de icoane născocite de mintea noastră care, să-mi fie iertată expresia, pare că nu-i prea sănătoasă? Nici un politician, niciodată, nicăieri în lume, nu luptă pentru putere de dragul poporului. Luptă de dragul lui, așa cum fac, de fapt, exponenții oricăror altor profesii. Să-i lăsăm să lupte, iar noi – să-i ținem în frîu. Și să ne închinîm doar lui Dumnezeu, rugîndu-l să dea mai multă minte. Și lor, și nouă.