Toți sîntem nebuni în felul nostru

Cîte odată, destinul își trage răsuflarea. Și atunci, cîteva vieți omenești, simțindu-se în afara orbitei sale de observație, își aleg singure drumul. Un drum anevoios, luminat de niște felinare slabe. Dar un drum propriu lor. Existența acelor vieți pare să curgă împotriva timpului. Ele sînt suspendate între două lumi. Sînt sau cu un pas înainte, sau cu unul în urmă, sînt între vis și realitate.
Paradoxul vremurilor noastre este că avem cladiri mari, dar suflete mici. Avem autostrăzi mai largi, dar minți mai inguste. Viața aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea la care sperăm, dar, cît timp sîntem aici, putem și să dansăm.
În filmul ”Parfum de femeie” există o scenă de neuitat, în care orbul (interpretat de Al Pacino) invită o fată la dans, iar ea îi răspunde: ”Nu pot, logodnicul meu va sosi în curînd”. Orbul atunci îi zice: ”Știi, viața se trăiește într-o clipă”, și o ia la un tango.
Mulți trăiesc alergînd după timp și îl ajung doar cînd mor fie de un infarct, fie într-un accident rutier. Dar toți avem pe această planetă același timp: nici mai mult, nici mai puțin de 24 de ore pe zi. Diferența e în utilizarea lor de către fiecare dintre pămînteni. Trebuie să conștientizăm: noi, oamenii, venim pe această lume în urma acţiunii altora. Supravieţuim datorită celorlalţi. De aceea, dragă omule, pleacă din viață ca de la ospăț, mulțumind gazdei și pregatindu-te de ducă.
,,Undeva, într-un sat sărac din îndepărtata Japonie, trăiau mai mulţi vîrstnici. Viaţa lor se împărţea între munca la cîmp şi discuţiile pe care le purtau cînd vremea era prea rece pentru a munci. Într-o bună zi, cîțiva bătrîni singuri au decis să sărbătorească împreună seara Anului Nou, cu o cană de vin fiert în mînă, să se bucure de poveşti şi de vorbe de duh. Dar nici unul dintre ei nu avea suficient vin pentru a le da tuturor de băut. S-au înțeles să aducă fiecare cîte un ulcior de vin, ca apoi să pună vinul laolaltă într-un vas mare, să-l încălzească şi să-l bea toată seara împreună.
Zis şi făcut. S-au despărţit şi, mergînd spre casă, pentru a aduce vinul, fiecare dintre ei s-a gîndit: “Vinul meu este mult prea bun ca să-l amestec cu vinul lor. Nimeni nu va şti dacă eu voi turna sau ba în castronul comun vinul meu atît de bun. Nu se va observa şi, oricum, vinul celorlalţi va fi destul de bun. Voi duce, în schimb, o cană de apă”.
Şi s-au reîntîlnit bătrînii în ajunul Anului Nou. Fiecare a adus cu el cîte un ulcior, au turnat conţinutul acestuia, cu mare ceremonie, într-un vas mare, pus pe foc. S-au pregătit pentru poveşti şi s-au adunat în jurul castronului, privindu-se pe furiş. Cînd conţinutul vasului s-a încălzit, s-au aşezat pentru a-şi depăna poveştile, fiecare cu… cîte o cană cu apă fierbinte în mînă”.
Morala: „Gloria vieții pe care o capătă marmura sau pînza nu e a artistului, căci gestul acestuia nu are decît puterea magică a vrăjitorului care execută orb o poruncă”.