Viața de lîngă noi | Condamnaţi la sărăcie
De mică, Ludmila Cazacu din Valea Mare a fost supusă unor grele încercări. Mai întîi, şi-a pierdut mama, care a fost răpusă de cancer. Apoi a decedat tatăl… Pînă la vîrsta de 14 ani, orfelinatul i-a fost casă, ea fiind desparţită de cei patru fraţi ai săi.
Deşi nu conştientiza prea bine ce se întîmplă, fiind o fetiţă încă, Ludmila ia decizia să se căsătorească. Avea 14 ani. Peste un an îl aduce pe lume pe Iurie, primul ei copil.
Chiar dacă nu era singură – îl avea alături pe soțul Nicolae – nu a reușit să scape de greutăţi. Pentru a-şi face un rost în viaţă, soţii Cazacu decid să plece în Belarus. Și-au vîndut aici puţinul pe care-l aveau: un teren de pămînt, și au plecat. Pe atunci, Ludmila era deja în aşteptarea celui de-al patrulea copil al lor.
Parcă apăruse și o luminiță la capătul tunelului, erau plini de speranțe, de vise. Soarta, însă, le-a jucat din nou o festă: după doi ani, au fost deportaţi de către autoritățile beloruse.
Ajunşi acasă, fără un acoperiş deasupra capului, fără sprijin de nicăieri, s-au aciuat în casa părinţilor. Sperau că primăria le va oferi un teren pentru a-și construi o căsuță a lor. Nu a fost să fie. ”Din 2006, primăria nu are nici un ar în rezerva sa. Nu avem de unde oferi terenuri pentru construcții, chiar dacă ne-am dori foarte mult”, explică situația primarul Galina Varvariuc.
De trei ani, soţii Cazacu, împreună cu cei cinci copii ai lor – trei băieţi şi două fete, locuiesc într-o casă străină pentru a avea grijă de ea. În orice moment, însă, poate să apară proprietarul și să-i roage să plece de acolo.
Ludmila susține că a apelat de nenumarate de ori la primărie după ajutor, dar aude una și aceeași frază: ”Din moment ce ambii sînteți angajaţi în cîmpul muncii, nu puteți beneficia de ajutor social”. Natalia Irovan, asistentă socială la primăria Valea Mare, susține contrariul: ”Această familie e mereu în vizorul nostru. Ar fi păcat să se plîngă că nu o ajutăm. Au primit ajutor social, de cel puțin 2000 de lei lunar, timp de aproape trei ani și jumătate, deși, conform regulamentelor existente, aveau dreptul să-l primească cel mult doi ani. Ori de cite ori am avut posibilitatea, i-am inclus în liste pentru diverse ajutoare. O vom face și de acum înainte. Dar nu poți oferi totul numai unei singure familii”.
Ludmila Cazacu, la rîndul ei, susține că, din cauza datoriilor, au fost deconectaţi de la reţeaua electrică, astfel că, timp de trei luni, au stat pe întuneric. ”E foarte greu, dar ne descurcăm. Ce să facem? Copiii trebuie hrăniţi, îmbrăcaţi. Împrumutăm bani, apoi, cînd primim salariul, întoarcem datoriile”, povestește dînsa.
Adevăratul coşmar, afirmă mama, începe odată cu apropierea zilei de 1 septembrie. Copiii au nevoie de hăinuțe, de încălțăminte, cărți, ghiozdane, rechizite școlare și încă multe altele… Cum să împarți cei 3600 de lei pe care îi cîștigă lunar soții Cazacu? ”Deseori, copiii mei se simt înjosiţi, pentru că sînt săraci. Diana, fiica cea mare, a fost de mai multe ori umilită că poartă unele și aceleași haine”, povestește Ludmila Cazacu. În plus, e nevoită să audă acuze și în adresa ei. S-a obișnuit deja cu întrebări gen: ”Pentru ce ți-ai făcut atîția copii, numai ca să primești ajutor social?”, ”Te-ai gîndit cu ce o să-i crești?”. Ce să răspundă? Știe una și bună: sînt copiii ei și va lupta pînă la capăt pentru ei. ”Eu nu am nevoie de nimic, pentru copii mă zbat”, spune.
Iurie, cel mai mare dintre copii, are acum 14 ani, Diana – 12, Tatiana – 10, Ion – 8, iar mezinul, Andrei – 4 ani.
Mihaela Ciupercă,
studentă stagiară
Lasă un răspuns